Intr-o noapte, la Royal Hotel, Alice
si-a luat inapoi zambetul de copil fericit.
S-au rupt din lanturile care-i legau si…
Au fugit impreuna.
O fereastra a fost mereu lasata deschisa spre gol,
dar nimeni n-a fost acolo sa o prinda
vreodata.
Sau sa cada impeuna cu ea.
Valea era o rapa.
Tarziu, din padurea adanca,
cu frunze uscate, din toamna trecuta,
mai multi au purtat-o cu greu.
Parul rosu tragea spre pamant.
Iar eu m-am oprit in loc, sa-i soptesc inainte sa plece:
„Alice, te cunosc!”
A tras ceva ca să-i rupă această întâlnire. El o tot amâna, motivând existența măsurilor împotriva răspândirii virusului, oboseală, mărunte activități ce îl țineau ocupat. Subțire pentru o maestră a disimulării.
Nu a putut alege ziua și ora, însă a fost treaba ei sa găsească locul. Unde să te așezi pentru a primi vești proaste? Să îți poți aprinde o țigară, să nu fie nevoie sa șoptești când înjuri, sa nu mai revii acolo vreodată.
Ce bucată din oraș să rupi definitiv? Fiindcă din acea zi înainte vei renunța. Imaginile cu oamenii răsfirați la minusculele mese cu picioare de fier forjat vor deveni inițial un pastel, apoi se vor scufunda în apă cu totul. Privirea lui stânjenită, un plic de ceai de mentă înnecat intr-o cană. Piciorul drept, lejer, peste cel stâng, un mănunchi de cozi de vișine în apa clocotită dintr-un ibric. Mâna cu bricheta aprinsă, întinsă peste două cești cu cafea răcită, flori de tei. Tigarea dintre buzele ei, măceșe uscate pe dulapul din ultima cameră a unei case de țară. Orice revenire in acel spațiu ar însemna riscul readucerii aminte.
Acum, asteptau la semafor culoarea verde pentru mașini. De pe un panou publicitar, mesajul motivațional a prins-o de mână și o ține strâns. Ar țâșni prin parbriz, afară, să tragă aer rece pe nari, dar asta ar fi posibil doar dacă ar face accident. Si trebuie să ajungă la birou, unde sunt multe rapoarte de scris, sigur nu va termina azi.
El îi spune zâmbind, forțat de un cocktail de milă și vină, că îi va trece. Așa este. Doar că încă nu știe cum iar până nu află metoda, mereu se zvârcolește posedată.
…
Atârn de viață precum mărul roșu,
pe care îl întâlnesc zilnic,
dincolo de fereastra mea.
Agățat într-un copac gol,
prea bătrân să se mai poată legăna,
lepăda.
Ne înconjoară o toamnă eternă,
tăcută, rece.
Un gând nesfârșit, înainte de fiecare moarte,
împarte totul în două, dar niciodată egal:
o parte din mine e dulce, una-i otravă.
Mărul, eu,
așteptăm gravitația să ne îngroape pe amândoi.
Până atunci, nu mă mușca!
Nu mă uita!
După moartea mamei, am petrecut o perioadă scurtă în casa aceea în care a trăit ultimii cincisprezece ani, cei mai grei ani, pe care i-a sfârșit exact când și-a dorit să nu mai fie acolo, aici, cu noi. De altfel, de atunci nu am mai trecut pe „acasă”. Poate doar o dată. Oricum nu mi-am mai petrecut nici o noapte acolo, nu de teamă sau din cauza tristeții, ci din aceea a urii față de locul spre care am gravitat toți, într-un dans al datoriei, devotamentului și în care au suferit apoi au murit, pe rând, străbunicii, tataia si mamaia, mama.
În acele zile, în care organizam ritualurile înmormântării dar și casa, pentru perioada nedeterminata în care știam ca nu îi voi mai păși pragul, descopeream la orice pas semnele ei. Piaptănul în sertarul de pe hol, de sub oglinda ruginita în colțuri, notițe de cumpărături pe bucăți mici de coala albă, cu scrisul ei grațios, ce alunecase din degetele lungi si puternice totodată, cu care ale mele nu seamănă.
….,………
am în birou un bloc de desen,
un kit pentru schițe în creion
iar într-o zi, dintre cele ce urmează,
îți voi desena mâna stângă,
cum am privit-o eu, perfect sculptată
din carne, oase și vase pline cu sângele tău,
așa cum mi-o doresc pe mine,
caldă, vie.
Voi agăța schița în pioneză,
răstignită deasupra biroului meu.
Iubirile astea arată tot ce e mai frumos
în moment fix, suspendat
într-un timp și spațiu de care toți ceilalți
țin cont.
Nu noi.
Iubirile astea scot urlete de fiare strânse
în lanțuri scurte, fără lacăte,
animă monștrii dresați, îi hrănesc excesiv
până în ziua eliberării, nu?
Noi, fiecare, alergăm să uităm, antrenați
într-un timp și spațiu de care toți ceilalți
țin cont.
Nu noi.
Urmează sa ne îndepărtăm ca planetele sărite de pe axe,
să părăsim un sistem solar, ce (ne-)a ars
și s-a stins.
Trebuie să imi repar dinții.
Mai ales pe cei din față.
Pentru că de când s-au stricat,
zâmbetul meu a murit sau doar a adormit
pe buze, fericit să aștepte
chiar și sute de ani.
Ar putea să rămână înghețat chiar și o era,
dar astfel nu mai poate ascunde tristețile,
singurătățile, visele și urâțeniile sufletului.
Zâmbetul meu, scutul meu.
Pe ploaie, pe sub umbrela neagră
cu albă dantelă,
pe ude dale pătrate,
pe unde ai trecut și tu într-o zi,
o pasăre mică, ciufulită, stă moartă.
Strânsă, ca și cum s-ar ține în brațe,
ciocul roșcat, dar ghearele gheață,
singură, căzută din zbor
la picioarele noastre.
Noi trecem grăbiți mai departe,
mărunți pe sub un cer,
de care ne-ascundem
sub umbrele negre cu albă dantelă,
lăsăm pasarea strânsă, moartă, în urmă
și ploile străzii s-o plângă.
Noi trecem pe lângă.
Nori gri peste nori albi și mai departe
o roșie umbră, o dâră din zi.
Pe urmele noastre aleargă sa ne ajungă
o noapte de toamnă, tristă, prelungă.
Vom fi toți în curând în castel,
cina programată high level:
jocuri de culise, animatori, servitori,
Un ev mediu modern.
La masa în formă de U: un rege, un clovn.
Nobili, platouri si vin,
un scrib singur, căutând în minte
cuvinte, o poartă,
să evadeze în viitor.
Discutau despre necesitatea protestelor de stradă și au ajuns la subiectul companiilor care exploatează resursa umană atât timp cât poate fi productivă. Cu trecerea timpului sau, în funcție de situație, chiar înainte de vreme, devii un deșeu nereciclabil, ce produce pierderi si de aici rezultă că trebuie sa fii eliminat.
Ea s-a învârtit de multe ori in caruselul unor competiții profesionale si amețeala ducea a o stare de beție permanentă, însă când mecanismul se oprea, niște legi ale fizicii o trânteau de pământ. Iar acolo, jos, nu se mai afla altcineva lângă ea. Câțiva scriitori au sfârșit cu scrisul și cu toate cele cunoscute tragandu-si un glonte, luând supradoze. Corect! Sec, fără dus-intors. Ignorând bla bla urile etice, religioase, erau de apreciat atât performanța cât și metoda descălecarii, în timp ce mecanismul era probabil chiar în mijlocul acțiunii. Si fiindcă toate testele psihologice ridicau pe un piedestal simbolul podului, ea a afirmat ca ar alege chiar un pod. De ce să renunțe la gustul ironiei tocmai la final?
Atunci el i-a cerut să îi promită că ii va spune de pe ce pod, ca sa fie acolo jos și să o prindă când se va arunca.
Here I am, will you send me an angel…
Cu metroul străbătea de la sud spre nord si trebuia sa schimbe mereu de doua ori. Unora le placea sa citească fragmente din cărți, altii ascultau muzica în căști, emisiuni, seriale, majoritatea glisau pe ecrane chiar si cand dialogau cu partenerii de drum. Ea privea oamenii, acum, cat putea, cat timp, forțați de imprejurarea calatoriei, indivizi străini erau atat de aproape unii de alții încât nu mai aveau nici un motiv de suspiciune față de oricine s-ar fi holbat la ei.
Privirea ei părea mai degrabă obosită, pierdută. Ochii i se lipeau de geamuri atunci când liniile ieșeau la suprafață si săgetau către clădirile înșirate paralel, căutând o fereastră uitată deschisă din greșeală, ca o invitație timidă spre alt sălaș. In subteran revenea in vagon, cu o figură prin care nu voia sa exprime nimic.
La Belleville a urcat o fată cu sal din lână, alb cu carouri negre si gri. Carourile se încălecau, mai mici, mai mari. Era o săptămână rece, în unele zile a plouat in draci și acolo ploaia se mai oprea la anul, in martie. Fata a rabatat un scaun lângă ușă, a trântit geanta nike jos si a indesat salul deasupra tuturor celorlalte lucruri care au fost importante pentru ea in ziua aceea. In fiecare zi selectam ce e important si cărăm în genți.
Aerul se furișa pe la uși și prin părul lung al fetei cu geantă nike si sal din lână. Parul ei devenea lan cu spice de grau leganandu-se coapte într-un Bărăgan din trecut si ochii ii erau albaștri, sticloși. A scos de sub sal o caserola transparentă cu clătite si și-a umplut cu una gura mică. A ascuns caserola între buzele genții nike, si-a lins degetele mânjite cu ciocolată. S-a sprijinit liniștită de spătar. După următoarea a scos iar caserola și a mancat-o pe ultima. Cred că de foame.
luciabordeianu 