luciabordeianu

De-ai sti…

Nu pot uri. Sa vad nu imi e dat.

Sa stiu sa rad am si uitat.

Mi-e trupul gol si sterp,

Nu simt nimic. Nu-mi bate inima in piept.

In mine nu mai cred. Sperantele s-au dus,

Oricat as vrea sa zbor spre ele, nu-s.

Si ochii mei s-au stins,

Nu simt nimic. Durerea mea s-a-ntins.

Si-acum, cand tu ai rupt in mine ce era,

De unde sa mai iau ce nu pot lua?

Nu pot uri. Sa rad am si uitat.

Nu simt nimic din viata mea, care-a plecat.

(’96)

De la fereastra camerei sale, situata la etajul sapte, Roger privea tacut aceasi plaja, iluminata puternic de ledurile stalpilor stradali care margineau soseaua, alternativ cu cativa palmieri la fel de inalti. Mai departe nu se mai distingea apa, de parca bezna inghitise restul lumii de dincolo de nisipuri. Jos era o mare forfota, o inghesuiala de masini in mers sau parcate si turisti ce se plimbau dupa lasarea serii. Despartit de ferestre si de pozitia inalta a camerei, era izolat de zgomotul strazii. In linistea incaperii, unde nu aprinsese inca vreun bec, aproape ca isi auzea gandurile navalindu-i prin creier. Femeia din holul hotelului ii deschisese arhiva amintirilor si din toate fisierele dadeau pe-afara senzatii, imagini, flashuri ce treceau rapid prin timp, necronologic, haotic. Fiindca fusese luat prin surprindere, socul revederii acelei fiinte ii alterase in interior stapanirea de sine si simtea ca pierdea oarecum controlul. Geanta ii cazuse din mana imediat ce trecuse pragul. Laptopul il abandonase pe biroul situat in fata patului, iar el se retrasese langa fereastra, privind mai mult in gol. Petrecu minute in sir, nemiscat.

Il facu sa tresara sunetul strident al telefonului. Se indrepta spre birou si ridica receptorul. Auzi vocea senzuala a unei angajate de la receptie, care il intreba, intr-o engleza cu accent mediteranean, daca conditiile de cazare il multumesc. El raspunse amabil ca everything is ok . Asculta in continuare discursul despre serviciile pe care le avea la dispozitie si retinu ca putea servi cina pana la ora zece, in restaurantul hotelului de la nivelul intai. Dupa ce termina convorbirea, isi scoase sacoul, il arunca undeva pe pat si se intinse pe spate. Inchise ochii si in scurt timp adormi, scufundandu-se intr-un vis in care, din cand in cand, tresarea si zambea usor.

Marea din vis era alta, nisipul mai fin, nemarginit de palmieri, iar femeia cu gropite statea intinsa alaturi de el, sprijinindu-si capul intr-o mana. Cu cealalta isi plimba degetele mici peste fruntea lui, cobora pe nas, spre buze, unde se oprea, necajindu-l. Soarele il orbea de fiecare data cand privea in sus catre ea, dar tot o facea fiindca ii placea sa ii vada zambetul cu care se copilarea si cum ii cadeau din par, pana pe pieptul lui, picaturi de apa sarata.

Peste coroanele copacilor dezgoliti de frunze si de orice pata de culoare inca din toamna sfarsita, contemplam in tacere trupul cladirii Moara Viollatos. Reveneam aproape zilnic pe aleea falezei, ma asezam pe parapetul din piatra si, in ciuda frigului si a vantului ce pustiau strazile de prezente umane, ramaneam acolo o vreme, inclestata cu creionul asupra unor foi de desen. La inceput nu iesea nimic din mana mea. Blocasem placerea mazgalitului undeva, intr-o vara de dinainte de-a cincea si, recunosc, cu o oarecare parere de rau, nici acum nu ma gandesc mai deloc la acest gen de eliberare artistica. Dar cladirea aceea uriasa, care domnea ca un turn de cetate medievala pe malul  fluviului inghetat, construita la sfarsitul secolului noua’spe de geniul lui Anghel Saligny pentru niste afaceristi greci, parea mai parasita si mai solitara decat mine. Si din maretia cu care se inaltase, devenind cea mai mare moara din Europa de Est la sfarsitul secolului trecut, nu ramasese decat corpul acela pietros, care tinea piept, in capatul celalalt al falezei.

In partea opusa, ma aflam eu, inghesuita in geaca cu gluga, in care incercam sa rezist cat mai mult crivatului ce ma ciupea de piele, amintindu-mi ca nu traiesc un vis, ca this is reality. Vreo doua zile doar am privit. Parca descoperisem ceva ingropat, nestiut, nemaivazut. Nu era asa, fiindca faleza, cu moara cu tot, o batusem la pas de atatea ori, ani la rand. Alaturi de tata, vizitand  in interes de serviciu vasele ancorate in port sau la parade marine fluviale, alaturi de prieteni, in anii ce au urmat, mereu ignorand colosul acela in care mi se parea ca nu se intampla nimic, ca si cum ar fi fost lipsit de viata.

Acum o simteam cum dormea un somn vechi, asteptand in liniste o trezire. Si pentru ca asta ne asemana atat de mult, in zilele acelea de iarna, cand nu mai dadeam de mult pe la scoala, cand toate regulile social impuse le consideram lipsite de sens iar cunoasterea nu mi se parea ca imi va veni de prin gura unor profesori limitati in materiile lor sau din directia prietenilor cu care haladuisem prin orasul nostru, prin cele din vestul tarii sau vara de vara pe malul marii, mi-am adus cu mine un caiet vechi de desen, pe care am inceput sa o schitez. Nu era nimic trist in desenele hasurate, in imaginile alb – negru inserate cu nuante gri. Spre deosebire de poeziile pe care le insiram in carnet, in bodega ascunsa pe o straduta din centrul vechi, unde ma obisnuisem sa beau in fiecare dimineata o cafea si sa fumez vreo doua tigari, sub privirile curioase si incetosate ale unor barbati alcoolici in varsta -„de-ai casei”, schitele ma faceau cumva sa revin la viata. Peste cosul inalt si peretii umpluti cu numeroase ochiuri de ferestre urma sa treaca in anul acela un secol. Eu murisesm de o suta de ori in mine, de-o vreme, si cautam prin carti ceva magic, sa ma invie. Insa nu gaseam nimic in afara unor alte realitati prin care alergam libera, de la un autor la altul, in functie de ce-mi pica in mana. Cititul, scrisul, desenul erau protestele mele cu care defilam in liniste si ascunsa de restul lumii, umplandu-ma de senzatia satisfactiei de a sta impotriva unui „regim” de viata impus subtil de profilul real al colegiului meu. Era o forma de rezistenta, dar pe de alta parte o evadare din realitatea vietii mele, din care nu imi mai placea sa fac parte pentru o bucata de timp. Imi luasem o pauza fara final determinat, pana in momentul in care aveam sa-i gasesc, de capul meu, un nou sens. Orbecaiam astfel pe strazi, prin parcuri si baruri, crezand doar in mine, dar nestiind exact unde voi ajunge.

Schitele din caietul vechi de desen nu mai sunt. Nu imi amintesc cum am procedat cu ele, daca le-am daruit cuiva, daca le-am rupt intr-o zi sau le-am ars simbolic. Doar pastrez in minte imaginea mainii mele, alunecand nesigur cu varful unui creion pe foile groase, putin ingalbenite. Pastrez in mine similitudinea partiala pe care am regasit-o in peretii aceia goi dar semeti, ce invinsesera timpul si ceea ce adusese acesta cu el. Si asa, am trait mai departe.

Probabil ca atipise cateva secunde sau minute. Nu isi amintea sa fi visat ceva, dar isi dadu seama fiindca mana, cu care batuse nu demult pe ritmul din casti, ii cazuse pe langa corp. Cealalta si-o cuibarise sub ceafa, intr-o pozitie pe care o adopta in timpul somnului, de obicei atunci cand dormea singur. Isi indrepta spatele in fotoliu si privi in jur, simtindu-se oarecum jenat de acele cateva momente in care inchisese ochii si se desprinse din realitate. Isi scutura camasa din doua-trei miscari si se hotari sa verifice daca putea face checkin-ul. S-a indreptat greoi catre desk, dar acolo trebuia sa astepte dupa doamna aceasta micuta, fara tocuri, care se sprijinea in coate pe mobilierul masiv. Purta blugi prea largi pentru talia ei si, sprijinindu-se in varful sandalei cu bretele si impletituri multicolore, isi legana ca o fetita piciorul stang, asa cum se rotise si el cu fotoliul, in holul hotelului. Auzi un thank you si pasi putin inapoi ca sa ii faca loc sa treaca, pentru eventualitatea in care i-ar fi stat in drum. In clipa in care femeia trecu brusc pe langa el, il privi scurt si ii zambi deschis, conturand vagi urme de gropite in obraji. Se strecura mai departe fara sa il atinga. Roger Honz a ramas infipt in fata angajatului de la receptie, care ii repeta in continuu Mister, can I help you? Canadianul nu mai auzea insa nici un sunet. Femeia aceea il luase de-acolo si il aruncase undeva in estul Europei, cu mai bine de zece ani in urma. Era surprins ca ea nu si-a dat seama. O stia.

In anul acela cu eclipsa totala de soare am reusit sa ne intalnim aproape toti intr-o cabana la munte. Era o vreme cand unii dintre noi plecasera deja din oras, in functie de circumstante. Cativa ramasesera asa… sa pazeasca malurile, dar si pentru aceia urmau sa se deschida alte carari.

Ideea unui weekend pe munte nu a apartinut cuiva anume, ci a trecut prin mintea tuturor, in lunile de dinainte. A fost schitata grabit pe un servetel, la o cafea in doi, la 5 a.m. intr-o benzinarie din Sibiu. Altcineva a readus-o in prim plan in Bucuresti, la o sesiune de online IT training, pe durata unui break. S-a pecetluit pe buzele fiecaruia, printre berile teraselor dosite, unde ne tolaneam in dupa-amiezile de vara si de inceput de toamna, lenesi, langa peretii gardurilor de stuf, sub umbrele largi cu timisoreana, ursus… Insa Geo a fost cel care, studiind filozofia mai jos de Piatra Mare, a preluat initiativa si a inceput sa ne contacteze pentru a planifica reuniunea. Nu era usor: mobile aveau vreo trei, mail-uri nu toti.

Nu, nu ne-am trimis scrisori si nici mesaje telepatice. Slava lui Dumnezeu ca, in urma cu aproximativ patru ani, Khaled Mardam- Bey, un programator de origine siriano-palestiniana, crease pentru Microsoft Windows mIRC-ul, un internet relay chat, pe care butonam prin ’99 pe private room, reducand distantele de sute de kilometri dintre noi, la o atingere de tasta. Alex si Gupa erau conectati frecvent, prin natura activitatilor desfasurate. La scurt timp dupa inceperea anului universitar, Sorin isi amenajase in camera din regie un fel de internet cafe. Userul lui era prezent in permanenta si cand se seta pe invisible, puteam presupune ca traversa Dambovita, sa dea pe la Politehnica.

In centrul Sibiului, la parterul magazinului universal cu nume de poveste sadoveniana, ce ma ducea cu gandul la aventurile copilariei, descoperisem o sala imensa de internet cu program non – stop. Ma agatam de cate un ordinator, in ferestrele dintre cursuri si seminarii, iar in weekend-uri ma mutam efectiv acolo. Se intampla mai ales inaintea ciclicelor mele intoarceri, cand dorul de acasa se manifesta in ample momente de euforie, ametita fiind de gandul revederii. Desi sociabila, reflectam intens asupra persoanelor nou aparute in viata mea, pe holurile neprimitoare ale universitatii. Disecam discutiile pana la dezintegrare si cautam sa inteleg ce am putea avea in comun. Incercam o adaptare la noile conditii si probabil ca de multe ori am reusit sa ii conving pe cei din jur. Pe mine niciodata. Acolo toate erau cu minus in fata, ca la mate, pe negativ. Strazile erau mai putin strazi. Pasind pe ele, pietrele cubice erau mai putin cubice. Terasele, cu tot cu beri, cafele si oktoberfest la un loc, in piata falos medievala, flancata de Brukenthalul cu care ne innebunise diriginta pana in ultima ora de istorie, erau mai putin terase. Totusi, din curiozitatea, intr-o zi am alergat, la propriu, prin palatul fostului principe sas transilvanean, cu care doamna de la colegiu avea in comun pasiunea pentru arta. Muzeul mi-a amintit instantaneu de pictorii mei barbosi, vrajiti de apele pline de pesti, salcii si tot felul de alte salbaticiuni, zburatoare sau taratoare.

In timp ce mie imi lipseau organic ciulinii baraganului, pe care nu i-am citit niciodata fiindca i-am simtit vesnic tasnind prin piele, Geo facea drumuri o data la doua saptamani, incrancenandu-se sa nu se desprinda prea usor de balti. Si-acum staruie intr-un du-te vino continuu, batand tara sau Europa, inainte-inapoi, revenind de fiecare data la fel ca prima data. Dupa doua convocari consecutive, baietii au hotarat sa o facem. Geo urma sa caute o locatie in zona Brasovului, sa negocieze un pret bun, accesibil pentru oricare dintre noi. Alex, care reusea cumva sa comunice excelent cu toti, indiferent de situatie, s-a propus sa se transforme intr-un birou ambulant de stocare a informatiilor, prin intermediul caruia ne-a fost mai usor sa ne transmitem vestile, via online. Gupa a avut ultimul cuvant in selectarea grupului. In afara de noi, pe lista scurta au fost inclusi Sorin, prieten cu Geo si Alex, Florin, pe care Gupa il aducea deseori la intalnirile noastre. In acest caz, Sorin si-a amintit de Anca, sora lui Florin, studenta si ea in Bucuresti. Frate-su’ a ridicat sprancenele negre la el si pentru restul serii Sorin s-a setat pe invisible. Iubita lui Gupa era pozitionata, fara echivoc, in partea de sus a paginii. Picat din intamplare la masa plina cu halbe, Dan, coleg cu Alex si Gupa, s-a entuziasmat brusc. Tipul era ursuz, supt, mai trecut de varsta celorlalti si nu chiar primul pe care l-ai fi invitat undeva. Rasul rautacios, replicile deplasate treceau cu vederea pe parcursul unei zile de munca, dar gandul de a-l avea in preajma cateva zile la rand, in afara orelor de program, le-a dat bataie de cap. Influentat in egala masura de efectele lichidelor cu grade inalte si de intrigile pe care Dan le putea genera printre noi, Gupa a cedat provocarii. Cu un zambet complice , isi imagina cum totul putea deveni mai interesant…

Asa s-a intamplat ca, sub actiunea prelungita a eclipsei din august, cand soarele s-a ascuns lasand puterea lunii, am scos la lumina ce ne doream sa facem si ne-am mobilizat colectiv sa ducem la indeplinirea acestei idei.

Dupa cum stabilisem cu Alex in dialogurile virtuale si gradual ascendent personale, pe 23 decembrie ma indreptam pe caile ferate romane, directia Sibiu – Brasov  – Valea Prahovei, ingramadita printre numerosi alti romani, care migrau in acele zile, la nivel national.

………………………………………………………………………………………………………………

La Sinaia nu ma astepta nimeni. Prevazusem probleme atunci cand ne-am trezit, puhoaie de suflete amortite in vagoane reci, in mijlocul pustiului, inainte de Sambata. Clasic: locomotiva cedase din cauza „conditiilor meteo nefavorabile”. Ca o omida obosita, trenul lesinase pe calea ferata, nu mai rasufla. Pentru mine; „aceasta situatie inadmisibila”, care framanta prin gurile calatorilor, era rutina. Stiam ca asteptam mai bine de o ora alta de la Sibiu si garnitura pornea mai departe. In timpul asta nu aveam altceva de facut decat sa privesc pierduta prin geamurile invelite partial in fasii de gheata, pana la lasarea intunericului. Pe culoarul vagonului combinam tigari cu ness cu cola si imaginam planuri de rezerva pentru momentul acela cand urma sa cobor, cu cateva ore de intarziere, si n-as fi gasit pe nimeni pe peron. Prin fumul de lucky, Fagarasii ma fixau batraneste, in cusmele lor albe, cu capetele invalurite de nori grei-gri.

La unspe noaptea, nu era nici naiba. Ningea cu blandete. In fata garii nu stiu ce asteptau doua taxiuri. Banuiam ca Alex a stat acolo cateva ore. La info, duduia cu permanent mi-a confirmat pe deasupra ochelarilor ca un rapid international de pe aceasi ruta sosise cu mult inainte. M-am recules in gand, adunand putinele informatii pe care le detineam. Vroiam sa ma intalnesc cu ai mei. Ce stiam era atat: se aflau intr-o cabana in Sinaia, undeva mai retras, intr-un complex de vile. Nu cunosteam adresa. Investigatia trebuia sa porneasca dintr-un punct si acela, de obicei, il constituie sursele scrise. Am pornit prin statiunea luminata „eco”, dupa acel internet cafe pe care mi-l indicase unul dintre taximetristi. In mesajele mele nu am gasit nimic nou si-am facut drumul intors, tarand bocancii prin zapada. Urma sa incerc la ghici, din locatie in locatie. Doar mie, asta mi-ar fi luat toata noaptea. Langa cele doua masini incremenite in noapte mi-am aprins o tigare si m-am bagat in seama cu acelasi barbat. Mirosise de la inceput ca era rost de castig. In cateva clipe ma aflam la caldura, langa sofer, ruland incet in sus, pe stradute. Ceasul nu mergea, doar gura lui si o caseta obosita cu sarbe, in surdina. Am insistat sa circule in zonele in care stia ca am putea gasi cladiri izolate, mai departe de centrul orasului, mai aproape de munte. Dar dupa vreo jumatate de ora de cautari, timp in care eu deranjasem cu intrebari ciudate cativa angajati somnorosi din receptii, ma gandeam deja sa renunt. Ne-am oprit in fata garii. Inainte sa platesc si sa cobor, am trecut in viteza prin minte imagini cu locurile prin care ajunsesem. Nu se legau de povestea mea… Si fiindca mereu ma incapatanam, l-am intrebat daca sigur nu am ratat ceva. Omul si-a intins mustatile cu degetele groase, boante si a ramas cu gandul in parbriz, cu mana infipta in barbie. „Pfiuu! Dupa fundatura ar mai fi ceva. Da’ e de mers putin.” Dupa cum suna, locul ala parea la capatul pamantului. M-am hotarat sa fac ultima incercare si, daca nici acolo, in marginea padurii, nu as fi dat de prietenii mei, ma intorceam in gara sa prind primul tren spre casa.

Asa ca am luat-o spre Brasov si, dupa ce am tinut-o pe langa  Prahova, ocolind intr-o curba larga o parte a orasului, masina a facut la dreapta si a traversat apa. Nu vedeam nimic dincolo decat luminau farurile. Era un intuneric de, vorba aia, il taiai cu cutitul! In astfel de momente stranii, mintea mea se joaca cu articole si titluri de presa, care mai de care mai dramatice: „tanara necunocuta, gasita inecata pe malul raului, in dreptul localitatii Sinaia”. Eh, defect profesional. Soferul nu parea preocupat de ganduri criminale. Breaking news-urile din capul meu s-au facut tandari. La capatul a cateva sute de metri de liziera, au aparut rand pe rand case etajate, vile, unele nou construite, altele mosteniri din anii comunismului. Aici erau uneori organizate tabere, dar multe din incinte le ocupau simpli turisti.

Cand usa din capatul scarilor se deschise, Alex ma intampina uimit cu un „du-te mei!”. Ma impinse inauntru, unde, peste muzica tare, rasunau chiuielile celor care inca nu dormeau. Nimeni nu se astepta sa apar. Gupa se ridica de pe o canapea, imi intinse berea lui si imi ciufuli parul ud de ninsoarea prin care ma plimbasem in ultimele ore. „Ce faci drace, ai ajuns?” Dar nu am mai apucat sa ii raspund. Alex m-a cuprins cu bratele, m-a intors cu fata spre el si m-a sarutat, lasandu-i pe toti cu gurile cascate. N-am scos un cuvant si am inceput sa beau linistita.

10 aprilie 2016

Statea deja de vreo jumatate de ora pe un fotoliu alb, rotativ, in holul hotelului Tryp La Caleta. Si-a dat seama dupa primele zece minute ca va avea de asteptat pana va primi confirmarea de cazare – o mica neintelegere la nivel comunicational intre departamentul care se ocupase de detaliile deplasarii lui si stafful hotelului, unde avea rezervare pentru urmatoarele zile. Calatoria cu avionul il obosise si plictisise in egala masura, iar diferenta de fus orar intre Ontario si Spania l-a sleit si mai mult. Nu a gasit nici o resursa fizica sa comenteze despre nemultumirea lui la receptie si cu atat mai putin sa sune la office pentru a urgenta rezolvarea acestei situatii neplacute. Dupa ce isi desfacu nodul de la cravata, care il sugrumase timp de cateva ore, o trase cu un gest de resemnare, o mototoli intre maini si o indesa intr-un buzunar al sacoului.

Fotoliul, desi nu avea manere de sprijin, era confortabil si se lasa relaxat, pe spate. Se roti incet spre windows-ul enorm ce alcatuia fatada parterului. In fata lui se deschidea imensitatea Atlanticului, pornind din acel golf al Cadizului. Din departare, apa aducea pana la mal unde rosiatice, luminate de un apus marin clasic. Vazuse atatea in viata lui, nu  se lasa impresionant de coloratura aceea combinata de nuante, ce treceau treptat de la un auriu-portocaliu luminos pana la nuante gri-albastre deschise sau mai inchise, acolo unde intunericul incepea deja sa se lase. Spre dreapta se intindea, ca o poteca iluzorie, dara lasata de soare, de  la buza plajei pana la linia orizontului.

La ora aceea plaja era pustie. Sezlongurile goale stateau aliniate atent, sub umbrele de lemn acoperite de stuf. Aerul tropical al peisajului natural se impiedica de intrarea pe senzori a hotelului si se scurgea in adieri de briza pe welcome-covorul intins, pe care a citit si el cand a pasit: This is your tryp. Isi scoase blackberry-ul si butona prin meniu. Dupa ce fixa castile in urechi apasa playlist-ul. Hello, it’s me. I was wondering if after all these years you’d like to meet, to go other everything. Piesa asta Adele fusese sigur descarcata de sotia lui, ceva mult prea feminin si dramatic pentru gusturile sale muzicale. Totusi o lasa sa curga mai departe si incepu sa isi miste degetele pe pulpa piciorului, in masura beat-ului.

Astepta…

… si-am scrijelit cu pixul, pe peretele din spatele patului cu cadru de fier si cearsafuri albe – rascolite, cateva cuvinte doar pentru el: Intr-o zi ma voi intoarce, iti promit. M-am retras cativa centimetri sa privesc peretele murdar, din care abia se distingea scrisul mic, rotund, ce forma uneori bucle cu margini tremurate. Ca petalele trandafirului pe care-l primisem in dimineata aceea de 17. Am mai adaugat: 1996. El a zambit si m-a sarutat cam trist pe frunte. Fiindca implinisem 16, seara am putut intra fara probleme sa vedem Trainspotting la un cinema in apropierea Pietei Operei.

Abia puteam sa cred ca sunt in Timisoara! Si imi simteam sufletul de fata cu plete curgand pe umeri, o combinatie de mugur verde si voinic medieval din neamu’ lui Negru Voda, haiducind prin tara, de la est spre vest, ori de cate ori aveam ocazia. De la ultimul etaj al caminului, unde erau mereu cazati studentii anului intai, imi placea sa trag din tigare la fereastra care dadea inspre Bega si sa admir apusuri solare insangerate, invaluite de fum si de copacii parcului din spatele cladirilor Politehnicii, care se umplea vara de corturi si tineri mai mari si mai nebuni decat mine. Atunci nimic nu imi placea sa ascult mai mult ca Phoenix si puneam pe repeat mai ales In umbra marelui urs, ajungand la refren sa strig in cor cu baietii de la automatica m-ati judecat, condamnat, dar cine sunteti voi? caci timpul vostru s-a scurs, in umbra marelui urs, dar ghearele v-au ramas in orice-mbratisare, astazi doare sarutul pe obraz! dar dati-mi viata inapoi…

In cautarea faramei mele de libertate, trecusem deja de granitele orasului natal. Ceva ma tragea mereu spre vest, intuind cumva intr-acolo o sursa din care imi puteam hrani tineretea si setea de cunoastere. Noptile ne strangeam in campus, ne intalneam cu totii in jurul unor mese la care abia incapeam. De la politehnica sau universitate, intr-un amestec hibrid, in care eu probabil ca eram cel mai straniu element. Abia trecusem intr-a zecea si veneam din capatul celalalt al tarii, cu accentul meu ce rasarea inca zambete pe chipurile celor care ma vedeau pentru prima data. Nu era bai! Le invatasem si eu graiul bland, presarat de cuvinte scurtate pe care le duceam inapoi cu mine, cand meream inapoi acas’. Stateam alaturi de Sirius, perechea mica a astrului binar, nu ma mai saturam de povestile lor! Unul dintre ei stia ce e borsul si recunostea ca ii placea, fiindca mama-sa venise din Moldova. Altul avea mereu marlboro rosu – taica-su lucra in vama, nu se intalneau des, dar mereu ii dadea tigari sa aiba ce fuma. Un tip, cu parul negru si mai lung ca al meu, ascultase rock la vinil de dinainte  sa se nasca, fiindca ai lui fusesera hippie. Nonconformistul Angie. Niciunuia nu a trebuit sa ii desenez Siretul care desparte Moldova de Muntenia, un exercitiu argumentativ  repetat in anii viitori, in alte circumstante, in alte orase, alaturi de alti oameni pe care i-am intalnit. Asemeni, niciunul dintre prietenii mei aradeni nu a fost nevoit sa imi explice ca Muresul desparte Transilvania de Banat… Asa ca se simteau cu adevarat acasa peste Mures. Un fapt oarecum amuzant pentru mine, pe care il subliniam cand aveam ocazia, fiindca o parte a Aradului se afla pe malul celalalt al Muresului. Iar Strandul, unde navaleam vara la terase, concerte, un fel de statiune estivala amenajata de prin anii ’60, se regasea pe partea opusa a raului, intr-o bucla pe care Muresul a croit-o nehotarat in dreptul Aradului, inainte de a porni mai la vale, spre taramurile banatene. Asadar, atunci cand ardeau vremea pe strand, prietenii mei nu erau chiar „acasa”.

Ei ma asteptau sa ma intorc peste vreo doi ani, la stiintele comunicarii.

Si-atunci am scotocit prin rucsac, prin caietele din care invatam pentru teza la romana, de-am gasit si-am scrijelit cu pixul pe peretele din spatele patului cu cadru de fier si cu cearsafuri albe – rascolite…

Dinspre fluviu batea vant uscat de iarna. In spatele sirurilor de castani si plopi ofiliti, tot nu eram la adapost. Imi atarnau picioarele pana in bocancii de piele maro, pe care-i leganam in aer, inaite-inapoi, cu iz de nepasare. Prin jeansi, frigul de pe bordura de piatra, pe care stateam cocotati la jumatate de metru inaltime, langa alee, imi patrundea pana la carne. Claudiu o incalecase masculin si se rezemase de unul dintre stalpi. In dreapta lui se casca malul abrupt al falezei, deasupra careia balansa cate-o data piciorul drept. Pe stangul il tinea sprijinit in bordura, intins catre mine, anuland distanta. Ma privea asa… cumva, cu capul pe spate, zambind in coltul gurii, cu mainile impreunate strans sub parul lui mai lung decat al meu. I se parea amuzant ca n-atingeam pamantul. Ma intarata sa ii raspund, dar inca nu aveam chef. Trageam din tigare. Mana mica inghetase pe filtru, de ma pisca pielea. Cand fumul se dispersa in sus, impins cu viteza de vant, il urmaream cum dispare in semiintuneric, prin fata imaginii unor case aflate undeva deasupra noastra, ridicate cu mai bine de un secol in urma. Gustul de lucky se amesteca in cerul gurii cu mirosul de balta rece. La fiecare fum, degetele mele sloi se incalzeau pe buzele fierbinti.

Ne placea sa postim tigari si sa impartim dupa-amiezile astea innoptate devreme, in care era mai simplu sa ne sustragem catre singuratatea noastra in doi. Ramaneam adesea suspendati in tacere, nedureroasa, ba chiar placuta si provocatoare, fiindca sfarsea mereu prin saruturi prelungite, profunde. Limbile se alergau ametite, opunand rezistenta, invadand alternativ cand gura mea, cand pe-a lui. Nici unul nu ceda usor, iar cand o faceam, se intampla fiindca a ne lasa explorati ne starnea la fel de mult cat a explora fiecare. Saruti foarte bine, ne-am recunoscut reciproc, de prima data.

A prins incheietura mainii si-a dus-o spre gura lui, fortandu-ma sa ma intind peste el. Dupa ce a tras ultima data, a stins-o pe talpa ghetei si a aruncat-o la picioarele mele. Ai mainile reci, vino aici. M-a adus aproape. L-am imbratisat cu picioarele, inconjurandu-i coapsele tari. Ma sustinea  cu o mana de mijloc si cu una se juca prin parul meu, mai deschis, mai putin ondulat. Trasa pe gat, de sus in jos, paralele matematice si cercuri tangente interioare, exterioare. La atingerea degetelor, corpul meu se incorda, ca si cum n-ar fi vrut sa cada pe mainile acelea. Ma agatasem de gatul lui si il trageam, reactiv, de par. La asta rezista fiindca lasa capul pe spate, in timp ce privea incruntat in jos, inspre mine, pe sub genele lungi. Nu ii placea sa il prind de par, sa ma ratacesc prin el, asa cum o facea mie. Insa, si-acum, ca si atunci, am o indoiala legat de aceasta problema. Hmmmm. Ceda de fiecare data cand ii atingeam gatul expus, cu buzele, cu limba. Imi placea sa ii caut pulsul, sa imi opresc cateva secunde respiratia asupra acelui loc si sa continui pe urma sangelui ce pulsa, urcand pana ii ajungeam pe buze.

Claudiu era clar mult mai frumos decat mine. Era defapt mult mai frumos decat orice intalnisem pana atunci. Asta n-ar fi valorat prea mult in ochii mei, daca nu as fi gasit in el, in egala masura, pasiune, retinere, timiditate, indrazneala. Era rebelul serios pe care il placeau toti profesorii, mai ales ca ”stia si la ore”. Era iubitul pe care si l-ar fi dorit orice fata, mai mica sau mai mare decat el. Era prietenul pe care il vroiai alaturi, discret si direct. El ma provocase sa aprind prima mea tigare. Dupa ce glumi pe seama nepriceperii mele, in fata celorlalti, facandu-ma sa imi vina sa incerc inca o data neve-ul ala, de data asta in barbia lui, imi arata cum se face. Aprinse alta – watch me! Ii retineam miscarile, cum o tinea intre degetele lungi, cum o aseza intre buze. O tinea acolo prinsa, tragea in piept si-o pasa mai departe. Trage si tu!

Gustul lui era dulce si umed. Ma saruta cu ochii inchisi. Stiu asta ca-l masuram din priviri, in timp ce aveam gurile unite. Era mereu mai cald decat mine.Ii intram pe sub haine, pana sub tricou, imi inclestam mainile de gheata pe spatele lui si il strangeam in pumni. Pierdeam asa ore.

Vrei sa facem sex? Ma tinea in brate, din spate. M-am lasat pe umarul lui, intr-o parte, ca sa il pot privi. Era serios. Am aprins o noua tigare si m-am intors inspre apa, dar nu distingeam pana acolo. Tu vrei? si i-am pasat. Ma leganam pe pieptul lui la fiecare fum inspirat – expirat. Amandoi vrem la fel de mult, cred.  Aici eram de acord. Dar nu suntem pregatiti pentru asta. Aici eram in contradictie. Am numit chestia asta preludiu. Un exercitiu premergator acelui eveniment. Ca prefata unei bestseller.

O carte buna, ramasa necitita.

…se juca de-a razboiul intr-o tara plina de pace. Nu intelegea de ce sa te joci este o asa mare problema. De unde venise el, joaca asta era cam tot ce aveau.

Ma mutasem intr-a treia, la perete. Il atarnasem pe Axl, sub harta Europei – in boxeri albi, cu batic rosu peste plete, intr-un live smuls dintr-o revista pop rock. Nu ma innebuneam dupa el, dar asta era tot ce gasisem. Diriga, care asculta mai mult Beatles si Scorpions, s-a oprit intr-o zi in dreptul meu si, fara sa spuna nimic, s-a aplecat peste banca facand un zoom. Am auzit toti ”Frumos exemplar!” si-a cotinuat lectia. Eu am ramas cu ochii pe vocalist, clasa cu ochii pe mine. Nu observasem ca, probabil un ”fanatic”, subliniase albul imaculat al tinutei, facand cercuri continue in zona inghinala a personajului. In pauza, afisul a disparut in ghiozdan. Nu atat din cauza profanarii, cat  fiindca nu-mi convenea ideea ca un solist de trupa rock sa fie considerat ”just a piece of meat”.

…

La radio dadeau rock destul de rar, o data pe saptamana, nu mai mult de doua ore de heavy metal, mai ales. Emisia era  tarziu, cand copiii sigur dormeau – nu exista pe-atunci cu acordul parintilor. Sedeam intinsa pe jos, cu privirea pironita in tavan, in bezna si ascultam orice curgea pe unde. Atmosfera, una ca-n Queensryche, o silent lucidity, ca n-as fi riscat sa ii fac curiosi pe ai mei. Bateam ritmul cu picioarele in podea si prin aer mainile-mi fluturau lovind baterii imaginare. Dar una peste alta, ce ma scotea mereu din minti era chitara solo. Erau acorduri pe care vibram pana in capatul celalalt al universului…

Top ten rock incheia emisiunea cu cele mai adevarate piese. Credeam la inceput ca dintre cele noi, dar m-am prins rapid ca nu era asa, ca mai intrau Black Sabbath, Iron Maiden… Queen – love of my life, cu care aveam postere lipite cu-aracet in dulapul cu carti si caiete de scoala, nu au dat niciodata. Nu imi parea rau. Stiam ca nu sunt chiar la moda. Defapt nu intalnisem inca pe cineva pe care sa aud fredonand in falset I want to break free. Nici var’miu care, dupa ce se plictisise sa se joace cu mine ”de-a razboaiele” cu soldatei, cawboys si indieni pieile rosii, ma invatase sa dau din plete pe aia de la Metallica, nu-mi pomenise vreodata de Queen. Asta o descoperisem eu la televiziunea romana, cand au transmis live-ul inregistrat din vara lui 86, de pe Wembley Stadium. De-atunci, chiar daca mai trecusem prin Elvis si putin jazz la pick-up, englezii ramasesera cu mine si ma priveau uneori in tacere din fundul dulapului. Parca pastrau un vesnic moment de reculegere.

Pe langa thrash, death, heavy, scapau si cate-o balada cunoscuta ca sa nu moara de plictiseala fetele. De la o saptamana la alta, topul cuprindea, in mare, cam aceasi chestie, asa ca, daca te concentrai putin, aproape anticipai ce urmeaza. Nu se dadeau dedicatii, nici telefoane. Uneori realizatorul mai citea cate un fragment din scrisorile primite la redactie, mai oferea cate o replica. Nimic spectaculos. Eram insa lipita cu urechile de boxe, la propriu, fiindca ma interesau ideile care circulau in jurul orasului, la ore tarzii, intre unii asa ca mine si cel care statea la butoane sa ne transmita muzica, un fel de apostol. Odata, Florin s-a gandit sa faca treaba asta mai interactiva si a lansat un concurs. Trebuia sa ghicesti topul saptamanii urmatoare. Scriai pe o foaie alba, de caiet – nu conta, zece piese pe care tu credeai ca le va contine clasamentul. Presupunea sa nimeresti fiecare pozitie, sa notezi trupa, solistul si piesa. O puneai intr-un plic, mergeai la posta, cumparai un timbru, il lingeai si il lipeai pe spate. Scriai cine esti, atat era nevoie. Adresa radioului, numele emisiunii erau obligatorii. Asa am facut si eu. Am stat putin pe ganduri la expeditor. Dupa care am mazgalit simplu: Slash. Chitaristu’ asta scotea toti dracii din chitara si atitudinea aia a lui I don’t fuckin’ care! imi gadila  epiderma.

Cand au inceput sa curga piesele, mi-am dat seama, pe la mijloc, ca seamana cu al meu. Nu mai stiam fix ce trecusem, asa ca am asteptat curioasa finalul, gandind: ”ar fi culmea!”. Nu tin minte nici ce-a fost pe primul loc, doar ca, inainte de a difuza, am auzit: Slash. ”HA!”, am strigat de una singura. Ma bucuram ca eu, care aflam de fiecare data trupe noi neascultate ever, piese noi, nume-mbarligate de membrii, pe care nu le retineam neam! – eu, care aveam doar trei’spe ani, le-am nimerit pe toate zece. Cum? Nu era sigur noroc. Nu era nici dupa preferintele mele. Era dupa multe saptamani de atentie acordata preferintelor majoritatii. Prinsesem un tipar in randul ascultatorilor si asta mi-a garantat victoria. Nici premiul nu mai stiu ce-a fost, oricum  nu asta era important. Eu: leneveam pe canapea, cu capul lasat pe spate, vizualizand rock-eri pletosi, death-eri si restul, unii cu barbi si fire de par alb – din’aia care prinsesera ceva din nebunia anilor saptezeci, oameni pe care nu-i intalnisem vreodata in fata, dar carora le intuisem alegerile muzicale. ”Astia sigur cred ca-s baiat… ” mi-am zis zambind complice.

…

Prinsesem gust ul fm-ului si m-am bagat sa scriu un material amuzant, pe care l-am trimis la redactie, tot in plic. Pusesem in teren un numar de douazeci si doi de jucatori de fotbal, care disputau un amical. Cele doua echipe erau formate din nume ale unor artisti rock, genuri diferite. Eu comentam in scris, ca un crainic teve, cum isi dadeau astia pase pe teren, se faultau, se injurau ca la usa cortului, intr-o competitie sportiva a stilurilor pe care le promovau in viata artistica.

Cred ca s-au stricat de ras acolo la radio, c-au decis sa ma cheme intr-un weekend, in direct. Atunci au aflat ca Slash e fata, ca nici macar nu e intr-a opta, ca mai departe vrea la murgoci si sa invete sa cante la chitara.

-Si ai o chitara? m-au intrebat ei on air.

-Nu am.

-Dar mergi la vreun curs, la Palatul Copiilor?

-Nu, nu merg.

Conversatiile din eter pareau serioase. Eu: relax, pe-un fotoliu in care incapeam cu totul, sorbeam din priviri studioul! In pauze se radea mult, se discuta inteligent, mai intrau aia de la stiri peste noi. Se fuma non-stop, se bea multa cafea. Mie mi-au dat cola. Le-am zis ca vreau sa lucrez la radio. Redactorii m-au privit ca pe un praslea:

-Nu e cine stie ce si nu castigi multi bani…

Pentru mine era ceva! De la etajul ala dintr-un hotel din Piata Traian se vedea orasul dinspre Dunare-ncolo spre vest, intr-o evolutie arhitecturala vechi – nou , intr-o involutie culturala de la original si unic, spre unitar si kitsch. Privind de acolo, parca din cer spre pamant, se distingeau urmele comunismului peste Braila mea, care mai pastra in inima ei din centrul vechi, franturi de simboluri cosmopolite, ale unor vremuri cu adevarat ”de aur”. Imaginea panoramica aseza cumva in mintea mea fiecare idee la locul ei, intrezarind un sens de urmat de-aici inainte.

…

Dar n-aveam chitara, nu mergeam la cursuri si nu stiam de unde sa incep. L-am abordat intr-o pauza pe tipul interesat de tricoul meu cu cranii si Metallica. Il evitam de obicei, fiindca era arogant, dar parea si genul care stia sa vina cu solutii.

-Tu stii sa canti la chitara?

S-a oprit. M-a privit cu o spranceana in sus.

-Tu stii sa canti la chitara sau ai o chitara?

Am repetat. Credeam ca n-auzise intrebarea.

-N-am chitara si nici nu stiu sa cant.

Pleca. Eu am ramas dezamagita, in urma lui. Dar s-a intors ca-i venise brusc o idee in cap.

-Ia stai asa! Intrebi pentru tine sau pentru altcineva?

-Intreb pentru mine.

A inceput sa rada, avand parca satisfactia unei mari descoperiri.

-Adica tu vrei sa inveti sa canti la chitara?

-Exact!

Nu ma mai interesa atitudinea, ci rezultatul acelei discutii.

-Succes! mi-a urat continundu-si drumul.

Mi-a mai zis ”asa, ca un sfat”, sa ma gandesc cum sa imi fac rost de chitara si niste partituri. Mersi!

Invinsa, m-am retras in clasa, cautand prin minte dupa alte idei. Dar nu cunosteam pe nimeni. Iar la palat nu m-as fi dus nici de-a naibii, sa ascult teorii muzicale si de vreo profa-ntepata cu ochelari si glas ascutit. Sa stau cuminte-n scaunel si sa imbatranesc pana sa apuc sa invat o partitura cap-coada.

…

Si toate au ramas asa. Veneau vacanta, a opta, examenul. Am ascuns chitara intr-un sertar si am inchis cu o cheie. Am mers la primul concert rock, la sala polivalenta, cu astia din clasa. Dupa primele trupe, am reusit sa prind doua de la Iris. Extaz! Am scapat la un concert underground la arene. Initiatic! Dupa tabara de la munte, am evadat pe strada, unde ma intalneam cu altii ca mine, visatori, rebeli, nebuni. Mai treceam pe la radio.

Desi intr-a noua un prieten mi-a trimis, de undeva din tara, un plic gras cu partituri, la prima lectie de chitara nu am ajuns niciodata.