luciabordeianu

Dimineata aceasta continua ziua care a trecut. Ieri n-am vazut soarele cam trei sferturi din timp si am avut o permanenta senzatie ca, intre griul predominant al cladirilor si cerul ce rasarea de deasupra ferestrelor, nu e nici cea mai mica diferenta. Atat ca nu ploua. Picaturile alea mici si caldute, care n-au avut putere sa ma tina departe de strada.

Am ajuns cu doua ore inainte de decolare, prevazand un security riguros si o imbulzeala haotica la scanare si pasapoarte. Imi fac curaj si pasesc printre usile glisante, alaturi de inca sase persoane ce se grabesc sa ma depaseasca. Straina de loc, nu ma pot obisnui cu prezenta militara la nici jumatate de metru de mine. In aeroport pot intra doar cei care prezinta documentele de zbor. Soldati vanjosi cu mainile pe arme, politisti din trupe speciale, toti vreo opt la numar, formeaza un filtru prin care nu treci asa … fluierand. Intind foaia mea A patru, cu care voi ajunge acasa, insa soldatul de aproape doi metri abia ma observa si cand o face, isi scutura capul spre dreapta, ca la un ordin. Execut. N-am apucat sa fluier, dar scot un ”pfffiu” in timp ce caut cozile. Nu stiu cum e pe front, totusi eu, coborata dintr-un oras linistit de munte, ma simt ca in prima linie. Secundele precedente, petrecute la cativa centimetri de uniforme de camuflaj si arme pregatite sa traga, m-au transformat pe dinauntru intr-un soi de soldat universal.

Ma asez la unul din sirurile indiene formate de oameni, trolere, carucioare pentru copii si smartphone-uri la care se aude cel mai mult romaneste. Se inainteaza civilizat, cu zambet. Si, uite-asa, iacata-ma-s la o aruncatura de bat de poarta detectoare de metale. ”Voi avea timp de o cafea!” imi zic cu satisfactie de dependent luminand din priviri. In fata mea, relaxati, o gasca de pensionari spune bancuri. Cu tot efortul limbii mele franceze, nu imi starnesc reactie. Si miezul ala de nationalism, pe care il tot ratacesc de colo-colo, ma face sa reproduc rapid, in gand, doua ”de-ale noastre”. Asa ca ranjesc draceste in timp ce mai fac cativa pasi. Un batran cu ochelari gros inramati, geaca de piele camel si fata de inginer, imi daruieste un zambet cald, intelept. ”Ehee…Astia-ar muri de ras la noi!”, ma incumet sa prezic.

Ne-am oprit. Am observat si eu si glumetii. Ne dam mai intr-o parte sa vedem de ce? La poarta sta o tanara robusta, cu par negru-lung, prins in coada. Si-a asezat bagajul si hainele in tavite de plastic si asteapta sa i se faca semn pentru a trece mai departe. Teapana, cu manusile cauciucate defiland pe sus, angajata personalului de securitate o tot intreaba ceva. Ce zice nu ajunge pana la urechile mele. Nici femeia din fata ei nu o intelege. Cea de la securitate ii arata grabita afisul cu reguli si bate cu aratatorul intr-o poza. Nimic. Femeia de peste tejgheaua rulanta ridica din umeri ca nu pricepe. Nu-si pierde o clipa surasul.

Cand sa intervina si colegul de la raze X, un domn din rand, cenusiu la chip si imbracat la patru ace, ii explica ceva tinerei, calm, scurt. Ochii ei cresc in cap, face un O din gura si se intoarce grabita spre angajata exasperata de la security check. Ii deseneaza prin aer cu mana stanga-dreapta, stanga-dreapta: nu, nu are laptop in bagajul de mana. Trece prin poarta si toata lumea isi continua linistita drumul serpuit. A fost doar o mica neintelegere.

Pasesc pe sub bolta, recuperez catrafusele, imi trag din nou geaca de blugi cu tinte si desen viu colorat, ce-mi da, din spate, un aer libertar. Dupa care fac in dreapta, ca nu am pe unde in alta parte si merg asa, curioasa la ce m-asteapta in capatul coridorului prost luminat. In sala din fata e semi-pustiu: suntem sase. Doua ghisee – doua uniforme albe – doi tipi cu bagaje pe umar. Tanara fara laptop intra pe culoarul ce ar trebui sa o limiteze la distanta de cativa metri, pana se elibereaza zona. Unul cu uniforma ii face plictisit semn cu palma ridicata, ca si cum ar vrea sa starneasca unde, s-o impinga in spate, mai aproape de mine si cat mai departe de el. Ea se opreste, dar nu stie ce a gresit. Ma simt datoare sa ii spun ca ”nu e voie acolo”, ci unde sunt eu. Tac si ajutorul meu miraculos nu se naste. Se roteste si fiindca sunt singura fiinta de la care mai spera raspuns, ma intreaba  ”vorbesti romaneste?”. Romana mea o dezleaga si o lumineaza. Acum sta regulamentar, asteptand cu bun simt sa isi poata insira actele prin oblon.

”Have a nice trip!” si o usa in care ma imping ca un catar. Dincolo sigur gasesc o cafea si poarta la care mai am de asteptat… ”o ora si?!” Merg cu gandurile mele, insa unul din ele imi striga ”ia stai!”. Nu stiu eu prea multe, dar din ce stiu, parca as imparti o farama cu fata asta, care pare pierduta si neajutorata. Asa ca raman locului si astept si astept… ca intr-o sala de asteptare. Dupa un timp nefiresc de desirat, apare si ma priveste uimita.

”Te-am asteptat sa mergem impreuna.”

Ajungem la ”the gate” number … ii incercuiesc cu degetul pe bilet, ca sa o mentin intr-o stare de siguranta si incredere. Studiem locurile, intrarile in avion. Eu prin spate, ea prin fata. O cheama Ramona. Nu facem cunostinta. Scrie negru pe alb.

E plin de jur-imprejur si nu e problema – mie imi place in picioare. Ai impresia ca azi toata Romania se intoarce intre granitele ei. Ramona isi tranteste insa bagajul si se aseaza ostenita pe el. Ca sa ii fiu alaturi si sa nu o privesc de sus, fac la fel.

”Ai mai zburat cu avionul?”

”Daaa…”

Multe semne de exclamare zbenguie pe deasupra ochelarilor mei de soare, cu care imi tin in frau bretonul. Poate nu a mai fost niciodata aici…

”Ba daaa… Am fost de multe ori!”

Si sigur lucreaza atunci. Dar ce?

”Nuuu… Eh, nu lucrez. Cersesc!”

Trebuie sa beau neaparat o cafea! Aia de la cinci si un sfert nu mai are nici un efect si nu mai inteleg nimic. O intreb daca vrea si ea insa da din cap de cateva ori ca si cum i-as fi cerut imposibilul. O tanara de culoare, frumoasa foc, imi da o cafe au lait dar nu-i nici un place de fumer. Ah! Europenii astia!

Am vanat doua locuri si acum stam amundoua, una langa alta, contempland pista, ca si cum am fi pe nisip in fata nemarginirii marii. Ea e tacuta, insa mie mi-a zgandarit inauntru o zona sensibila la povesti de viata. Ii suna telefonul. E mai smecher ca al meu, numai nu luati in considerare acest criteriu, fiindca nu sunt fana tehnologiei si, mai mult, nu-mi place touch screen-ul. Vorbeste intr-o limba nedeslusita din care, dupa un remember lingvistic, imi curg pe rand: socares, sukar, hakana, mukles, hasmocar. Misto! Astea le-am invatat demult, tare demult. In orasul cosmopolit de pe malul Dunarii trebuia sa stii sa comunici. Se intoarce la mine incantata. Era sotul, plecat de cateva zile in Elvetia.

”La cersit. Castiga mai bine acolo.”

Dar eu stiu ca elvetienii sunt mai dintr-o bucata si iti dau amenzi de te doare peste tot.

”Nu e mai greu acolo? Cu politia, astea…”

”Aah… E. Politaii te opresc pentru orice. Dar n-ai ce-i face.”

”Pai si aici, cum e?”

”E bine.”

”Ma refer la oameni, pe strada. Nu se leaga nimeni de voi?”

”Aaaah, nu. Lumea e buna aici.”

Deodata nu se mai simte bine si se chirceste peste poseta. Acum o saptamana a aflat ca e insarcinata si de atunci nu a mai iesit la cersit. A stat  inchisa intr-o camera, cu geamul larg deschis, ca sa nu simta miros din bucatarie. Nu a mancat mai nimic, nici apa nu a prea baut. Asa ceva nu i s-a mai intamplat niciodata. A ajuns la spital.

”Si ce ti-au zis?”

”Nimic. Abia s-au uitat la mine.”

”Ti-au dat pastile, ceva?”

”Nimic. Nici nu mi-au pus o perfuzie!”

Prin peretii de sticla se vede aterizand un avion roz.

”Asta-i al nostru!”

Dar si urmatoarele doua tot ale noastre sunt. Se bucura fiindca abia asteapta sa ajunga acasa. O asteapta cineva cu masina la aeroport, sa o duca de unde e ea. Si-a doua zi la doctor, sa-l scoata afara. Pai da’ n-o sa sufere atata pentru un copil!

Sorb inghitituri mici din paharul de plastic. Cafeaua s-a racit, dar nu vreau sa raman pe uscat. O privesc ca pe un ozn. Pielea ei este la fel de alba ca a mea, are ochii verzi si blanzi. Nu poarta fuste inflorate si nici cozi impletite pe deasupra urechilor. N-are dinti de aur, ghiuluri cu pietre colorate. Mai mult, in drum spre avion aud o doamna in varsta  cum o intreaba mieros daca suntem surori.

”Aaah, nu nu suntem. Doamna m-a ajutat aici in aeroport. Aici ne-am cunoscut.”

Ramona este o femeie roma de 31 de ani, descendenta unei vechi etnii migratoare de origine indiana. Ea continua modul nomad de viata: regulat zboara intre Romania si Belgia – pe care o confunda cu Franta, din cauza limbii pe care o tot aude in jurul ei. Locuieste cu aproape intreaga familie .

”Tigani de-ai nostri!”

Castiga toti bani din cersit. Acasa, la Urziceni, au ramas batranii si copii. Ramona are patru: o fata de 16 ani si trei baieti de 14, 12 si opt ani. Cei doi mai mari vin des la Bruxelles.

”In vizita?”

”La cersit vin.”

Afara a inceput sa picure marunt, mocaneste. Lumea, de-a valma, se buluceste pe scara de langa cabina pilotilor. Merg cu gandurile mele, prin ploaie, o veche placere. Unul dintre ele imi zice: ”Mai tii minte la tara, cand latrau cainii mai sa rupa lanturile, ca strigau pe la porti muieri colorate in curcubee: ceeeaaune-aaavem! ceeeaaune-viiindem! Si iesea bunica la ele. Pe unele le cunostea si le poftea in batatura, langa gard, sa vada marfa. Se tocmeau pe faina, malai, oua, fasole, ce mai are omu’ prin camara. Dar si daca nu avea bunica nevoie de ceaune, linguri de lemn, strachini, oale de lut si panzeturi colorate, femeile, cu batice prinse de colturi la spate, nu se dadeau plecate, pana nu se rugau sa le dea si lor ceva. Ca sa aiba de-o mancare, ca au multi copii, uite colea! Si-apareau din pamant vreo doi, manjiti, ciufuliti si amarati ca puii de curca. Uneori le dadea, alteori nu.”

Erau seri cand scapam la marginea satului, le vedeam mai de departe tabara de carute cu coviltire, sub care isi pastrau tot universul. Inainte de apus aprindeau focuri si copii mai mici ca mine alergau ca manjii salbatici, despuiati de la brau in jos. Ma tragea ceva magnetic intr-acolo! Dadeam tarcoale pana ma observau. Se opreau din jocul lor si ma priveau minute in sir, de la distanta, ca pe o aratare, pana tasneau din nou in toate directiile si se ascundeau langa fustele largi ale tigancilor.

”Daca nu esti cuminte, te fura tiganii!” imi spunea mamaia de la oras, de multe ori. Menite sa ma sperie sau sa ma protejeze de necunoscut, cuvintele ei se sfaramau in aer, rapuse de magia unei imagini din copilaria mamei mele, cand cara cu cobilita apa de la Dunare. Portocala era o tigancusa de-o varsta cu ea. Impreuna, parcurgeau zilnic cativa kilometri, ducand in spate apa necesara in casele fiecareia.

Cum ar fi putut o portocala sa imi faca vreun rau?

……………………………….

Asociati cu saracia si comportamentul infractional si antisocial, romii reprezinta una dintre cele mai mari minoritati europene (6 – 10 milioane). Persecutiile si discriminarea la care au fost supusi in trecut continua si in zilele noastre.

Uniunea Europeana a dezvoltat, incepand cu 2012 si pana in 2020, o strategie de integrare a lor in tarile membre. Conform planului european de implementare a politicii de includere a populatiei rome, fondurile finanteaza accesul la locuinte, educatie, ocuparea fortei de munca, sanatate si promovarea drepturilor fundamentale.

Pe hartie si in rapoarte situatia pare sub control. In realitate nu se cunoaste numarul exact al etnicilor, nu toti fiind inregistrati la nastere sau nevrand sa isi declare originea. Romii locuiesc in ghetouri, sunt evacuati cu forta, sunt marginalizati sau abuzati de autoritatile tarilor de unde provin sau spre care se indreapta. Precum se intampla si in urma cu o mie de ani, romii se muta dintr-o parte in alta, nefiind practic acceptati nicaieri. In tara Ramonei exista o vorba pentru nestatornicie: ”Te muti ca tiganul cu cortul.”

Astazi l-am intalnit pe Stefan. Ne-am dat mana si el a zis Stefan iar eu am zis Gabi sau Lucia. Imi place sa expun cele doua posibilitati.

Si-am urcat in masina.

Tin minte IGPR si turnuletele albe din Alice in Tara Minunilor. B, de pe trotuarul din stanga, care se uita la noi cu drag: ”… manca-i-ar mama pe ei de jurnalisti!”

Jurnalisti! Lol!

Eu ratacesc prin mine si mai nou pe ”teren”. Stefan face o pauza. Parcheaza sa ne oprim la mec. Yes! Cafea! Cheltui a doua suta pe perioada de doua zile petrecute -n Bucuresti. Zic suta la zece lei, ca-mi place cum aluneca ”sound-ul”. Ordinea a fost: o bere, o cafea. De ce am dat aproape o suta pe o bere, inteleg. De ce am dat aproape o suta pe cafea nu intelegem nici eu, nici el, cand era cu treiscinci, langa.

(Ba nu! Ca sa intelegeti cum a fost, a fost asa: patru lei cartela cu doua calatorii. Am folosit doar una si cartela e aici, prin buzunarul de la blugi. Zece lei o bere. Cinci lei la un taxi in trei, pana pe-aproape de Unirii. Cinspe lei un pachet de tigari. Noua lei cafeaua aia nasoala, spalata in lapte praf.)

Daca esti intr-o foame ca a mea, nu iti trebuie mancare. Inghiti ce gasesti: un sushi, o prajitura cu crema de ciocolata la InterContinental, un sticks, o capsuna manjita-n zahar brun, bruschete cu cascaval, la B. acasa.

‘‘Bai, iti zic ceva sigur: de mancat, trebuie sa mananci!”

Acum, cand mazgalesc aici, imi dau seama ca Stefan are dreptate. Da’ si hrana asta e de toate felurile…

Nu prea tin minte numele oamenilor. Doar unele raman in cutiuta. Restul zboara ca porumbeii astia din fata de la TNB:

Cum sa stai in Bucuresti si sa nu stii paispe ani unde e TNB sau Universitatii?

Asta e mai tare ca aia a mea cu ”N-am fost niciodata la Braila…”, pe care mi-o recunosteau niste pusti de-a opta dintr-un sat din judet. Primaria se afla langa scoala si la 70,2 km distanta de oras, dupa cum mi-a calculat google maps. Eu, ca sa nu-i ating cu amaraciunea mea, gandind ca poate multi nu vor ajunge niciodata sa iasa de pe ulitele alea mocirloase, le ziceam in gluma ”Cum asa? Si orbul a nimerit acolo! Sigur veti reusi si voi!”. Si ei radeau mai inocenti decat mine vreodata! Si treceam mai departe: sufixe, prefixe, radacini. Asa se formeaza cuvinte.

Da’ povestea lui Stefan a intrecut-o pe-a mea. Ca, daca in capitala unei tari, exista macar un copil care nu a ajuns pana la kilometrul zero, cat de nebuni sa fim sa credem ca urmasii taranului iobag se vor stramuta dupa propria voie?

… Intr-una dintre zile am stat conectata cam sapte ore la multiple surse de teorie educationala. Cu pauze de tigare, la fantana din fata. V-am mai spus ca n-am ajuns pe nici un front, dar uite-asa si-asa ma bombardau solutiile: economice, sociale, micro, macro! Din tavanul salii de la etajul unu, luminile circulare te orbeau. Si blizzurile. Ca pe o nava spatiala, toti erau… extraterestri?!

Scoborati-va pe tera! Veniti pe ulite pline de noroi cleios, siret, de-ti fura cizma de cauciuc, daca n-ai scoala sa-l pasesti!

Nu stiu ce vestici, tineri, au revolutionat ideea de education, inventand pana si scoala fara profesor.

Pogorati-va printre noi, sa vedeti mama revolutiei la sate! Si la orase. Strigati dupa profesori, sa vedeti daca va raspunde cineva!

(Va raspunde?)…

Astea nu i le-am spus lui Stefan. Le-a intalnit el pe-ale lui, eu pe-ale mele. N-are rost sa umplem spatiul dintre noi cu cuvinte de prisos. Stefan este trist? Poate. Dar eu? Ma ingrozesc! Ne permitem? In pauze de tigare, da.

Sa trecem mai departe. Urmatorul subiect!

(Asa se poarta discutiile, pe subiecte.)

Timisoara, a zecea. Bifat.

Mate-fizica, mate-info, mate in general. Bifat.

Surse dificile. Bifat

Eu nu am fost niciodata la Cluj. ”N-ai fost niciodata la CLUUUJ?!”

Nici la Vama Veche.

Niciunul nu a ajuns in Delta. Prind ocazia sa-i povestesc de baltile Brailei si de-un batran luntras lipovean, cu plete si barba albe, lungi, ce vaslea intr-o vara pe-un brat de Dunare aproape secat. Ca o fantoma, plutea in barca cu panze. Film!

Plimb telefonul dintr-o palma in alta. E cald chiar si la munte! N-apas play sa-nregistrez de ce e jurnalist si cum face el asta. Asa ar fi trebuit, dar mai e timp. Am un an in fata sa aflu cu Stefan, intelesul. 

10 iunie. 2016.

”Pe unde? Tot inainte?”

”Tot inainte!”

… cu Stefan Mako, ”aproape” un TV, doua pachete gemene de tigari, o caseta muta in radio.

De ma fenetre ouverte…

Reveillee, je le regarde.
Il me nourit le reve du jour
et nous amene ceux de la nuit.
Meme gris et pale, il vive
plus que l’un d’une ile ensoleillee.
Le ciel d’un city,
dans les yeux humaines,
sur les ailes des deux oiseaux,
il descent et se leve en hauts
avec mes larmes, mes sourires,
portant tous mes mots
devant les fenetres
des autres maisons,
sur les levres fermees
des gens,
qui passent lentement
dans les rues de leur vie,
sous le ciel d’un city.

B.   Gabi, 2016

Cuvintele, ca si bucatele, trebuie preparate cat sunt proaspete. In minte. Le poti depozita aici ca intr-un frigider, o vreme, dar nu pentru eternitate. Au si ele termene de expirare. Si frigiderele astea sunt pe clase: A +++, A++, A+, B, C …

Cuvintele se imput, isi pierd aromele ametitoare. De multe ori le decongelam prea tarziu si apar verzi – maronii, nuante triste, decedate. Duhnesc dintr-o parte in alta a lumii. Lumea e plina de cuvinte.

Invat sa vorbesc. I learn. J’apprends. En tanulok. Mmmmmm!

s.a.

Limba e organul pe care mi-l indragesc cel mai mult. Aluneca usor printre cuvinte, cu pasiune, imprudenta. Limba mea e vrajita de semenele ei terestre. Cand e luna plina, zgaita spre cer, viseaza la limbi extraterestre, universale. Dintre toate organele si carnurile din care sunt alcatuita, ea e cea darza. Restul obosesc frecvent, se vaieta de dureri, cersesc atentie. Niste alintate! Le mai amortesc cu cate-o tigare. In zilele cand sar calul, mi ti le balacesc in alcool. Sa le vezi cum dantuie betivele, fara sa le mai pese! Nu-s de capul lor!

E greu sa fii team leader. Dac-o iei pe aratura, doar cine-i de vina? Ar fi culmea sa incep sa spun ca inima e responsabila pentru pierderile de capital. Sau ca din cauza creierului s-au generat probleme sociale. Plamanul si ficatul, astia doi din departamentul responsabil cu colectarea si reciclarea deseurilor, nu prea mai dau randament. Dar altii n-am.

De aia, din cand in cand, le aduc aminte cine e seful.

Macar limba mea e divina. Mi-au confirmat unii. Nici nu i-am contrazis. Mi-o iubesc cu adevarat si ea simte asta, o stie. Aroganta, se unduie ca o cobra in spatele dintilor si imi excita cerul palatin. Cand senzatia imi provoaca cutremur, o descarcerez si ea scuipa afara cuvinte, cuvinte, cuvinte… inunda lumea!

L-am gasit pe Vlad in doua mii unspe, ”pe drumul” facut spre Sarajevo, la un an distanta de momentul cand ma hotarasem sa reincerc exercitii de scriere si l-am intalnit intr-o noapte de iarna, intr-un barlog din Bucuresti, prin doua mii doispe. De atunci il urmaresc.

In seara asta m-am intors in timp sa il caut, pedaland online. L-am regasit in trenul spre Timisoara, unde impreuna cu tovarasul lui de drum, au savarsit minunea de a face o oloaga sa mearga, dupa ce s-a infruptat din cabanosii programati pentru Serbia, Bosnia sau Hertegovina. Miracol, oameni buni! Miracol! Ehee…multe miracole asemenea mi-a fost dat sa vad de-a lungul vremii, prin toate garile si trenurile cu care am traversat tara, ca si cum dumnezeirea si-ar fi aflat locas la caile ferate romane.

In urma cu cinci ani, am plonjat din intamplare in textele scrise de tipul despre care nu auzisem nimic. Nici o mirare din punctul asta de vedere. Urma sa aflu eu cate ceva, cumva. Dar sedeam nemiscata in fotoliu, fata in fata cu monitorul, cu gura cascata la cuvintele ce alunecau peste ”glasul rotilor de tren”, mai departe de vamesii de la Jimbolia, prin paduri, munti si campii sarbesti, pana in creierii Bosniei si mai departe. Peste inima mea cat un ghem, stransa intre coastele din care bubuia sa iasa afara. Povestea te facea sa zambesti, sa dai mai repede next ca sa ”vezi” ce s-a intamplat mai departe, sa urmaresti din urma, de pe o a treia bicicleta, galopul bolnav si nebun a doi tineri jurnalisti, asa-zisi studenti saraci la antropologie, carora, daca nu le iesise plimbarea pe malul Marii Negre din cauza celor de la meteo, le traznise s-o apuce spre fosta federatie, inca impanzita de mine de razboi si de resentimente. Daca ati citit si voi candva si ati simtit asa, inchipuiti-va ca pentru mine, efectul a fost superior celui al cabanosilor care-au vindecat trupul oloagei. Nu stiu cati ar putea intelege transformarea pe care a generat-o asupra mea stilul lui, care, deasupra conservelor de carne, a alifiilor pentru genunchii obositi, spunea o bucata de lume, aflata dincolo, pe care trebuie s-o descoperi. Nu in hoteluri de cinci stele, nu rezervand bilete la agentii de turism, ci din poarta in poarta. Care s-o deschide…

Trecusera vreo  sase ani de cand renuntasem la incapatanarea mea de a studia jurnalismul si stiintele comunicarii in doua universitati de stat. Cu sinceritate, recunosc ca am avut mereu insamantat  ceva ”impotriva” institutiilor, dar si o oarecare naivitate cum ca ”la jurnalism e altfel”. Dezamagirea fata de ceea ce ar fi trebuit sa ma invete sa prezint acea lume, buna, rea, cum o fi ea, celor care nu o pot vedea sau auzi ei insisi, nu s-a produs brusc. Cand ascultam prin amfiteatre profesori universitari, predand despre faptul ca noi, viitorii jurnalisti ar trebui sa uitam de visele de a schimba lumea fiindca realitatea e alta, incadrata de politici editoriale si de institutii de presa subjugate politic si finaciar, ca noi nu vom fi decat niste simpli angajati pe niste state de plata, care vom avea un program si casa si masa… ma treceau fiorii de groaza. Nu eram pregatita sa renunt la visul meu. Asa se face ca, atunci cand s-a ivit ocazia, am intrat intr-un somn adanc, o hibernare, dupa cum mi-a placut sa o numesc. Din hibernarea asta m-a scos urs-ulean. Am scris-o deja.

Cand esti suficient de nebun sa nu renunti la un vis, orice faci e oaaau pentru restul. Asta nu trebuie sa te opreasca. De fapt, nu de aici vine pericolul, de la ceilalti, ci de la tine. Tu esti singurul care poate renunta, care isi poate pune piedici. Si chiar si-atunci cand te-mpiedici ca blegul de tine si cazi, e bine sa te ridici, sa te scuturi si sa mergi mai departe. Mersul meu e domol. Si da, asa cum a scris astazi Vlad, libertatea mea de exprimare e oleaca pierduta. La caldurica am stat mai putin in ultimele sase luni, de cand am demisionat, iar exercitiile mele de scris s-au inmultit. Nu ma gandesc la mastere in PR&Journalism, I train myself ”pe alte meleaguri”, profitand ca pe aici nu cad bombe si c-avem acces de invidiat la net. Ma mai hranesc din cand in cand cu prezenta unor creiere (si suflete) in mediul online, fie ei jurnalisti sau nu. Liberi.

(pentru cei din my friends list care nu cunosc, despre Vlad Ursulean si jurnalismul liber)

Sunt analfabeta. Ca sa stabilim din start punctul in care ne aflam in acest moment.

Cunosc litere, cuvinte, le pot reda in scris, dar sunt analfabeta.

Nu vreau sa va plictisesc prea mult cu acest aspect al fiintei mele, dar trebuia subliniat.
Fiindca la varsta pe care o am, cand, in general, femeile sunt preocupate de cure de slabire, de cariere sau de cum sa castige o paine de azi pe maine, de alegerea unui amant sau de cum sa isi recucereasca sotii pierduti, de toale, suleimani, concedii la Amsterdam, de selfie-uri reusite si de ceea ce vorbeste lumea despre ele, eu ma gandesc ca nu cunosc mai nimic. Despre oameni, despre lume, cu tot ce reprezinta, trecut, prezent. Nu am nici o viziune clara asupra viitorului. Sunt mai putin cunoscatoare fata de cum eram acum douazeci, douazeci si cinci de ani. Si parca a trecut asa un sfert de veac degeaba. Sau cum ar spune unii, o viata de om.

Daca m-as afla acum in mijlocul unora care discuta literarura, filozofie, politica, etcetera, eu n-as scoate un sunet.
Nu pot purta discutii cultivate, documentate.
Sunt o inculta.
O recunosc atat de deschis, incat as iesi acum la fereastra si as urla in gura mare suuuunt ooooo incuuuultaaaaa!
S-ar speria vecinii, as rascoli un cartier linistit de munte.
N-au oamenii nici o vina ca io-s asa.

Candva, devoram carti. Le devoram, le scuipam afara si le inghiteam iar, pe nerasuflate.
Pana m-am intalnit ”cu mine” si am decis sa nu mai citesc nimic. Nimic din ce au scris altii, nimic din ce au gandit sau au trait altii. Ca sa nu ma alterez cu ei, sa nu ma infestez cu microbii gandurilor lor, sa nu imi ucid visele cu nereusitele lor.
Apoi m-am intalnit cu o matematica. Matematica e ok, dar profii de mate nu. Pareau mereu frustrati de aia care scriau mult, de parca viata s-ar invarti doar in jurul cifrelor. Hello!! Mai exista si litere!

Anyway.

Anii trec. Stiti toti treaba asta. Peste mine a trecut acest sfert de veac si m-am trezit fara creier in mijlocul unei lumi extraordinare! Cu toate razboaiele, cu toate mortile ei, cu toata prostia… o lume miracol.
Nu stiu nimic despre oameni. Nu cunosc pe nimeni. Nu am trait nici un razboi, nu m-am ferit de gloante. Nu am baut bere pe inserat, la terase pariziene cu genii neintelese, nu am murit de foame, nu am fost iubita, nu am urat, nu am citit Cioran, nici Miller.
Nu am facut jurnalism in Romania.
Nu am iesit niciodata din tara. Fizic.

Dar am o afectiune cronica incurabila. Am o imaginatie bolnava, care imi iese prin piele, pe limba, imi tasneste prin ochi si imi inunda urechile.
Am incercat sa o tratez cativa ani buni cu ignoranta si job-uri in diverse domenii, ca sa ii anesteziez reactiile.

No chance!

Si-acum sunt aici. Douazeci si doi aprilie doua mii saisprezece.

In iarna asta am dat pe facebook peste cativa oameni extrem de interesanti. Intr-o zi l-am nimerit pe Dan Alexe, un tip trecut de patruzeci si ceva de ani, ma gandeam, vazandu-i poza de profil. Habar nu mai am cum mi-a atras atentia, dar tin minte ca am citit ceva legat de cinematografie, teatru, fotografie si c-a plecat din tara prin optzeci si ceva… Ateu si anticomunist. Eu nu sunt neaparat atee, dar sunt anti unele chestii ”istoric” intiparite in minti. Din cand in cand ma surprindea cu texte altfel si ma facea sa zambesc. Mare lucru, credeti-ma! Asa ca, de la un timp, la o cafea sau altceva, ma delectez cu domnul asta, despre care aflasem, cand cu Bruxelles, ca e jurnalist. Ah! De-al meu, mi-am zis! Si-atat. N-am dat eu un google…

Noroc ca a murit Prince. Noroc ca imi place asa mult Queen, nu ca sunt fan sau ca m-as duce la concert, doar asa… ca am dat peste ei la momentul potrivit, acum un sfert de secol, dupa ce gay-ul ala de Freddie murise. Oamenii sunt minunati! Gay sau nu. Dar mai ales aia care isi asuma ceea ce sunt. Asa, ca Dan asta, caruia  nu i-a placut nici Prince (nici mie, mai ales cu aia…Could you be the most beautiful girl in the world), nici Queen, nici manele. Noroc ca bausem un pahar de vin de Dobrogea, demidulce. Pai cum sa nu rad? Da’ cum sa ma abtin in fata ipocriziei, dupa un pahar? Mai rabda omul, dar pana intr-o zi, cand pune degetele pe taste si isi da drumul online.

Iar azi, sor’mea, care desi genetic e inrudita cu mine, e culta, mi-a zis in fata: Mai intra si tu intr-o biblioteca! Ca sa citesc ceva de Dan Alexe. Ca m-a intrebat: Si tu esti cu Dan Alexe? Iar eu, prostita, nu intelegeam who the f is Dan Alexe? E un trend, ceva? Si daca e, de ce?

In sfarsit am dat si eu un search. Si uite cum curg: ”scriitor, lingvist, cineast, jurnalist și traducător român, stabilit in Belgia”. Pe wikipedia aflu si eu de Cecenia, Pakistan, Afganistan, Kosovo. Jurnalism in Balcani, Caucaz. Scrieri despre Croatia. ‘Ai  nu ma innebuni! Cum de-a rasarit omul in drumul mare, cand eu mazgalesc despre Dubrovnik?Cand nu stiu cum sa continui povestea, am doar flash-uri, care nu se leaga inca? Cand am nevoie de atmosfera de-acolo a anilor nouazeci, doua mii? Cand habar nu am ce inseamna sa te ascunzi sub pamant ca sa nu te trazneasca vreo bomba si n-am intalnit pe nimeni cu kalasnikov sau macar cu vreun pistol? Cum de mi-a multumit mie pentru reactia ”sanatoasa” la o postare pe site-ul asta de socializare un om, care si-a petrecut mare parte din viata practicand jurnalism in zone de conflict, despre care eu nu stiu o boaba dar m-a pus dracu sa ma gandesc sa scriu?

Misterioase cai.

Hai noroc!

”…un fel de jurnalism de razboi, din zone de conflict. Hai ca e foarte tare!”

Alex nu credea ca are vreo inclinatie pe latura narativa, desi imaginatia nu ii lipsea. Cica nu lega cuvintele la fel de usor pe cat putea reda succesiuni de chipuri, culori, imagini care-mi starneau senzatii. toate capturate in dispozitiv.

La Dubrovnik, partea cu scrisul era treaba mea, dar aveam nevoie de un talent de fotograf. Lene D. imi transmisese deja ok-ul la cererea prin care solicitasem organizatorilor o derogare, pentru a putea aduce un participant din exterior la congresul anual al studentilor jurnalistiti europeni. Trebuia totusi sa fie student la ”ceva”.

………………………………………………………………………………………………………………

Degetele lungi alunecau serpuit pe spatele meu gol. Atingeri curioase, nedeprinse, indraznete miscari, usoare, mai placute ca orice mangaiere. Electrice, explozive la nivel celular. Lumina neoanelor inaltate pe marginile bulevardului cadea in jos pana la parterul blocului, se scurgea prin geamul neacoperit in camera care devenise a noastra in acea noaptea. Mai sus cerul nu se vedea, de parca eram subterani. Programat la intervale fixe, clantanitul primelor tramvaie patrundea prin sticla umeda a ferestrei, starnindu-i vibratii usoare. Se desenau dare prin aburul apos. Dincolo de noi era inca intuneric si iarna uscata. Uneori, pe piele simteam o caldura, prolog al unui sarut. Pe umeri, saruturi pereche. Saruturi nepereche, incurcate printre suvite lungi, curgand spre mijloc, un popas intr-o vale scobita rotund. Ca si cum peretii ar fi avut urechi sa auda, stateam pe soptite, cu fetele sprijinite in coatele amortite, impreunati ca doi scorpioni cu cozile incolacite si golite de venin.

–Alexandru…

Imi asculta distras discursul cu care voiam sa il conving sa plecam in aprilie spre Croatia. Din calculele mele nu am fi avut nevoie de mai mult de trei sute de marci, pentru drum si alte cheltuieli, costul participarii mele fiind acoperit de catre organizatie. Urma sa zburam vreo sase ore din Bucuresti pana la Dubrovnik, cu escala la Zagreb, sa participam o saptamana la workshop-uri, lecturi si discutii cu alti o suta de studenti din aproape toate tarile Europei, sa ne distram, sa batem orasul in toate sensurile si la final sa scoatem un material scris pe tema acelui an: jurnalismul in zone de conflict. Alex se juca cu imaginile, vazusem ca-i placea s-o faca atunci cand ne aflasem in cabana de la munte.

-Dar stii… pe-acolo-s inca games with guns. In Kosovo, au inceput si-n Macedonia. Dubrovnik nu e nici departe, nici aproape dar… trebuie sa te gandesti. Chiar vrei sa mergi?

Aaaah! La dracu cu armele, bombele, crimele! Mi-ar mai fi luat o dimineata sa ii explic ca aceasta micuta cu talie de lungimea palmei lui, care nu ii ajungea nici pana la umar, nu era vreo zana. Iar daca balaurii lui Ispirescu ar fi existat cu adevarat, atunci ea, cu siguranta n-ar fi oftat in batiste de matase cusute cu fir de borangic, ca o craiasa devitalizata intr-un palat de clestar, asteptand pe Fat Frumos. Nu! Auzind castelani susotind despre groaznica lupta de pe lumea cealalta, dintre viteaz si balaurul cu  sapte capete, ar fi dat fuga in grajdurile imparatului, ar fi ales cel mai invatat si mai rapid cal si ar fi zburat peste acei munti, vai si ape, ca sa ajunga dincolo de capatul pamantului. De-acolo, profesionista, ar fi transmis catre agentia regatului intreaga desfasurare a conflictului armat, printr-un porumbel mesager.

Alex radea.

…………………………………………………………………………………………………………………

”A well trained bear 

I growl: mmb, mmb

Mmb

And those are my bear lines.

We do not over verbalize.”   Trained bear, Stains by Milan Milisic, ’41-’91

Nu citeam Cioran, Noica sau Nietzsche. Nu amestecam alcoolul cu pastile. Nu mimam tristeti tragice. Nu imi uram parintii. Nu ii ascultam. Ii iubeam. Nu ma cunosteau. Imi placea. Nu cerseam atentii. Nu mai cautam mari prietenii. Pastram ce aveam. Nu doream sa impart. Nu vorbeam la fel de mult precum altii. Eram atenta, frecvent in garda. Nu tot timpul prezenta. Uneori plecam in lumea mea, desi ramaneam printre ei. Preferam sa privesc de sus, ca un inger care falfaie pe deasupra, in standby. Nu eram angelica. Nici foarte demonica. Sau daca eram in vreun fel, preferam sa o stiu doar eu.

Uneori e noiembrie, dupa cum spuneam. Asta inseamna de mult, poate chiar din vremea parului din gradina de la tara, o ciclicitate a unei constiinte de sine, bazate pe ideea ca eu incerc sa devin ceea ce sunt. Nu e usor sa devii ceea ce esti…trebuie sa afli ce esti, mai inainte de a deveni. Toamna imi aduceam cel mai bine aminte de mine. De cele mai multe ori preferam singuratatea si, chiar si cand nu reuseam sa raman singura, cautam cu atata sete aceasta retragere dintre ceilalti, incat deveneam ciudata pentru cei cu care imi petreceam timpul. Ciudat era faptul ca nu mai zambeam, nu radeam, ca de obicei… prezenta mea fiind, de multe ori, absenta. Mergeam totusi in aceleasi cercuri, weekend de weekend, fiindca nu puteam disparea pur si simplu. Asa credeam. Mai tarziu am reusit sa o fac si p-asta.

E posibil ca unii sa imi fi simtit lipsa.

Stiu sigur ca prea multi nu m-au putut uita.

Alt aspect interesant al acestei fiinte. N-a cautat niciodata sa iasa in fata, pe scene. Dimpotriva, adora culisele. Acolo se tes spectacolele, de-acolo se trag sforile si se lasa cortina. Nu a citit nici Nietzsche, Noica sau Cioran. Nu a combinat pastile cu alcool. Alcoolul ii placea doar cat sa-l simta stimulandu-i, pentru scurt timp, centrii placerii. Totul pornea de la companie si atmosfera. N-ar fi baut de una singura sau cu oricine, chiar necunoscuti, oriunde se nimerea. Desi aceasta activitate bahica, veti descoperi, a desfasurat-o uneori in circumstante neconventionale. Mereu intre prieteni. Apoi mai era gustul. Gustul care-i invada gura dupa inghitituri mici, delicate. Pe limba pastra aroma alcoolului inca o vreme. Zambea. Privea. Invata viata.

Nu faceam intocmai parte din trib. Tribalii de multe ori topaiau bezmetici, ametiti de ideile filosofice, satui de literatura universala, de functii matematice. Imi parea ca nu au curaj sa caute in ei insisi ceea ce pretindeau sa descopere din interiorul cartilor. Imi parea ca joaca roluri si ca uita sa isi traiasca vietile.

Eu muream sa o traiesc pe-a mea! Si aveam suficient curaj sau suficienta nebunie sa  incerc. Riscurile erau la tot pasul, le percepeam, le intuiam, dar asta ma determina sa ma incapatanez sa trec prin ele, sa le depasesc, sa le las in urma si sa ies mereu la suprafata. Cumva reuseam.

Multi ani am avut privilegiul de a fi protejata. De langa mine sau mai de departe, ma privea. Prezenta lui ma sustinea. De cele mai multe ori se abtinea sa se apropie si nu intelegeam de ce. Lungi perioade ma indepartam chiar eu atat de mult, incat nici nu il mai vedeam, desi frecventam aceleasi locuri. Insa stiam ca el exista acolo, undeva. Au fost nenumarate momente cand ne apropiam atat de mult ca timpul, lumea, cele ce existasera pana atunci, piereau. Intre privirile noastre, care sagetau criminal printre oameni, dintr-un colt al incaperii in celalalt, la distante de metri, se crea un hau in care cadeam amandoi, pierduti. O tineam asa ore, zile la rand. Un razboi rece in care pielea ne ardea pe sub haine. La finalul sirului de ore si zile, ne trezeam de fiecare data in saruturi, care ne anesteziau creierele si nu mai gandeam despre nimic altceva. Cand limba lui intra printre buzele mele, nu imi cucerea doar gura, ci pe mine intreaga. Cu ochii deschisi ne cercetam reciproc fiecare tresarire. Nimic nu scapa analizei, nici o parte din trupurile noastre nu ramanea neexplorata. Noi, singuri in noapte, ne plimbam brat la brat, facand conversatii. Ne opream brusc. Ii saream de gat, cuprinzandu-l cu picioarele. Ma prindea si ma saruta flamand, purtandu-ma pe brate pe strazile pazite doar de plopi, platani, castani sau tei. Eram noi, printre casele  vechi , incremenite in nopti tarzii, cand vara mirosea a flori de gradina, iarna a fum de lemne arse in soba.

Dar nici unul nu vroia sa renunte la el insusi pentru celalalt… Si-atunci ne rupeam mereu, mereu.

In scurt timp aparea langa el o fata. Suradeam cat sa vada doar el si maream distanta. Alegeam alti oameni, noi locuri. Alegeam pe altcineva. Totul intra in normal, pe o linie relativ mai linistita, mai putin abrupta. Eu deveneam mai cuminte. Ascultam anii ’70 Scriam despre tineri si vise. Exersam poezii. Aflam despre mine ca am nevoie sa ma exprim. Uitam de el. Eram sigura.

…

Si acest noiembrie a venit. Il asteptam. Simteam ca imi va aduce ceva, pe langa un alt an atarnand mai greu intr-un cui din sufletul meu. Nu ploua. Nu era nici prea frig. Inca se mai putea sta pe afara. L-am reintalnit dupa luni, intr-un grup din care nu cunosteam mai pe nimeni. Am fost surprinsa sa il gasesc acolo si cred ca mi-am dorit o clipa sa ma intorc, sa plec. Ar fi fost suspect gestul meu, asa ca am ramas si am petrecut seara aceea cu totii. La inceput, amandoi ne-am jucat unul cu celalalt, ca doi necunoscuti. Ne provocam cu intrebari generale legate de lucruri care ne plac, ne raspundeam taios si ne ignoram doar cand observam ca in jurul nostru, privirile celorlalti deveneau intrebatoare. Cred ca impresia pe care le-am lasat-o a fost aceea a doua fiinte ce se vad si din start nu se pot inghiti. A plecat devreme ca sa revina mai tarziu, la timp sa ma poata conduce spre casa, pe drumul nostru. Chiar si-asa, am continuat sa ne mentinem departe unul de celalalt. Eram prieteni. El pe drumul lui, eu pe al meu. Nu cel drept, nu cel corect, nu singurul. Asa ceva nu exista, trebuie sa fi inteles asta, pana acum.

Imi aduc aminte ca era o noapte cu luna plina. Lumina ei patrundea prin ferestrele goale, in camera aceea straina, in care se retrasese ca sa fie singur. Sau poate nu. Cand am intrat, l-am vazut stand pe marginea patului, sprijinindu-si capul, privind in jos. Mi-a poruncit sa inchid usa si abia dupa aceea s-a uitat inspre mine, incercand sa ma fixeze de peretele de care ma rezemam. Bausem cat sa nu pot ghici nimic din ce putea gandi. Cateva clipe am avut impresia ca prezenta mea atat de aproape de el il deranja. Dar mi-a spus Vino aici! M-am apropiat. I-am cuprins fruntea intre maini si am lipit-o de mine. M-a strans puternic. Am ramas asa o vreme, nu stiu cat. Eu nu miscam. Ii priveam silueta in semiintuneric si nu intelegeam cum au trecut ani. Imi doream ca timpul sa se opreasca putin mai mult in noaptea aceea si sa mai ramanem asa. Linistea era intrerupta de muzica ce razbatea de dincolo. S-a ridicat, mi-a prins obrajii in palme. Ce imi faci tu mie? si-a inceput sa ma sarute. Nu tandru, nu doar cu pasiune. Fiecare atingere a lui, pe buze, pe gat era executata ca o pedeapsa pe care dorea demult sa mi-o aplice. Nu ii pasa daca ma durea si imi soptea la ureche ce vroia sa imi faca. Furtuna declansata de furia lui a avut asupra mea efectul trezirii si constientizarii momentului. M-am lasat inundata de toate dorintele trecute si, amplificate de cele prezente, revarsam catre el cele mai erotice gesturi de care puteam fi capabila, cunoscute si necunoscute pana atunci. Dansam inclestati si ne impreunam cu fiecare bucata a spatiului in care ne refugiasem, intre patru pereti. In noaptea aceea, Gupa mi-a aratat o noua dimensiune a ceea ce stiam eu ca ar fi Eros.

Si cei care nu pot auzi muzica, de ne-ar fi vazut dansand, ne-ar fi considerat nebuni!

Mai tarziu, impinsa de cursurile de filosofie de la universitate, am pus mana pe-o carte de Nietzsche. Am petrecut seri de neuitat cu acest domn, care, intr-o perioada destul de stearpa a vietii mele, a reusit sa ma faca sa rad cu lacrimi!

Cadiz era fara indoiala unul dintre cele mai vechi orase ale continentului, rasarit undeva in istorie, cu mai bine de o mie de ani inaintea nasterii figurii reprezentative a crestinismului. Cu gandul inca la intalnirea stranie din seara precedenta, Luise s-a hotarat sa porneasca pe strazile cetatii, in cautarea unor fenicieni si mauri. Nu a fost o alegere dificila, intre o zi pierduta pe plaja si alta petrecuta printre localnici si ziduri de cladiri antice, fiindca ea prefera sa calatoreasca prin intamplarile altora, decat sa se piarda prin gandurile si experientele personale. Strainul care ii tulburase singuratatea, i-ar fi bantuit mintile, daca ar fi ales sa stea pur si simplu intinsa sub soare, cu fata spre ocean, ascultand valuri si glasuri galagioase de turisti veniti din toate colturile lumii.

…….

Se trezi cand noaptea se ingana cu ziua. Jos, in hotel, dadu peste cap o cafea medie, indulcita cu o masura si jumatate de zahar. Fara mic dejun. Nici nu simtea nevoia sa se hraneasca, nici nu ar fi avut cum la ora aceea, aflata in afara programului stabilit pentru masa de dimineata. Se strecura afara si traversa fara graba terasa si strada care o desparteau de plaja. Cand pasi pe nisipul rece, care i se scurgea prin sandale, printre degetele ca niste clepsidre, isi aprinse o tigare. Inainta cativa zeci de metri pana la apa ce se spargea in spume, lingand malul. Cerul se albastrea in stanga, dar aici era semi intuneric si cand tragea, tutunul ardea ca lumina unui far ridicat pentru a atrage ambarcatiuni lansate de pe alte tarmuri paralele, invizibile cu ochiul liber.

In ziua aceea renunta la camera foto, telefon. Nu simti nici o tentatie cand, rascolind cu mana prin bagaje atinse carcasa reportofonului. Dupa ultimul fum porni spre cetate, urmarita din spate de primele semne ale rasaritului acvatic.