luciabordeianu

Pe de alta parte, daca tot ne aflam intre munti,
eu propun sa construim niste punti conversationale:
in mediul tau, virtuale.
Si vintage: postale.

Am plicuri si timbre.

Am cuvinte.

Am pagini albe, o mie.

Cerneala sau tus in masina de scris.

Ai semnal? Esti conectat? Esti online?

Ti-am promis un titlu mortal, un salt literar,

un roman, o proza, psihoza.

O doza, ce ma tine confuza inca o iarna si-o toamna,

trimite-mi prin mail la frecventa de-o seara.

O priza din tine mi-ajunge o vreme.

Imi placi nu cand taci.

Daca tot ne aflam printre stanci,

eu propun scufundari adanci, in noi,

goi, dezbracati de umbre, frici, vise.

Te provoc: sa evoluam spre dialog din monolog!

Eu scriu scrisori, tu dai reply.

hai…

Am fost mereu o fata aparte.

Cu gandul departe, altfel sau poate la fel,

inca nu stiu, inca ma aflu de-o parte

a lumii, in care ma preumblu cu ochii larg inchisi.

De partea cealalta tind sa ajung,

intr-o zi.

Dar azi nu va fi.

Azi sunt inca aici.

Talpile goale, spanzurate de tine,

in tricouri Se Has si texte motivationale:

I inima Paris/ I inima NY…

Citim ziare internationale, ascultam stirile locale

iar codurile rosii ne tin in casa.

Frunze galbene ne bat in geam, iar,

ca da, a mai trecut un an.

Lumea e din ce in ce mai nebuna!

Lumea, cu totul, e mai batrana…

Dar tu esti la fel si eu mereu altfel,

o fata.

Cei pe care i-am intalnit au fost importanti. O cred fara a incerca sa folosesc vreo masura pentru a decide care anume, in mod special, a contat mai mult. Imi imaginez ca si eu am lasat urme in vietile unora. Asta nu m-a prea preocupat. Fiind probabil vrajita de mine, ma incapatanam, incurcata in propriile ganduri. Simturile si visele ma defineau si nu mi se parea deloc exagerat sa ma consider altfel, din perspectiva aceea. In acelasi timp exista inauntrul meu o dorinta obscura de a fi mai mult invizibila, insa doar pentru o vreme, pentru ca, pana la urma, afisam semne la vedere. Indicii despre mine. In astfel de momente ma asezam linistita, asteptand. Priveam reactiile, framantarile iar cand cineva reusea sa ma dezvaluie, fie si partial, ma prebuseam in extaz! O imagine ce imi vine acum in minte este a unui paianjen lucrand o panza, pandind, dintr-un colt, vietati. Unele chiar mai mari decat el. Eu nu aveam probleme cu tesutul panzei sau cu prada si, dupa cum spuneam, nu ma gandeam la atatea pe atunci. Insa acum nu pot ignora efectele.

Fiindca iata-ma! Stau singura, in bratele muntilor, rod nervos capatul unui pix fara mecanism, obsedata de foi goale, pe care am inceput sa ma tem ca nu voi reusi sa le mai umplu.

Mai mereu mi-am dorit sa fiu mai mult singura, mai mult cu mine si atat. Nu cu ceilalti. Si, desi imi placea joaca cu oamenii, faceam eu cumva sa ajung intr-o postura solitara. Totusi nu m-am vazut niciodata in mijlocul padurii, inconjurata de un fel anume de pustiu, unul insufletit, totusi rece. Ziduri de zapezi, care ma adapostesc de restul lumii, pana cel mai devreme in aprilie. Este acesta un colt suficient de indepartat, de unde as putea incepe sa tes o panza trainica si sa sper, mic monstru-n intuneric, ca voi atrage alaturi de mine o vietate?

Sa fim realisti! Grija am pentru propria-mi viata, in acest moment. Vestea proasta din povestea ce se deapana este ca, din pozitia aceasta a universului cel fara de margini, nu se vede prea bine. Prost unghi, prost moment. Prost personaj, adica eu insami. Nici flacarile insistente din soba, nici palinca procurata de Sandor, carata din vale, nici tutunul ce mi se stinge frecvent in tigarea rasucita, nu ma ajuta sa-mi schimb starea. Nu stiu daca o prefer celei cu care am urcat pana aici: o frica paranoica, ce ucide incet mintile. Cred ca tocmai ea m-a salvat, cel putin pentru moment. Frica m-a impins pana sus.

Si pe cuvant ca ar fi pacat sa mor acum, cand nu am apucat sa fac mare lucru si as mai avea treburi de dus la capat. Macar jumatate din lista lunga mazgalita impreuna cu Tudor, undeva de anul nou trecut, cand beti fiind, uitasem si in ce zi si in ce an ne-am trezit. Lista mai continea pete roz de alcool, marcate de fundul paharelor. Erau pe hartia noastra si cuvinte ilizibile, dizolvate in urme de saliva, sigur si de sperma. Am gasit-o ascunsa in coperta unei agende cat palma, stransa cu un elastic. Acolo am pastrat cateva notite de care am impresia vaga ca voi avea nevoie intr-o zi.

Cred ca m-am imbatat. Dar raman pana golesc paharul. Nu mai e mult.

Maine imi voi regauri urechile chiar unde sunt semnele vechilor intepaturi. Le voi reda urechilor stralucirea de altadata, cand, dupa ce imi duceam suvitele de par in spatele lor, se dezvaluiau lumii, darze, strapunse de metale subtiri, ascutite, ace, bolduri boante, cercei cat o boaba de strugure. Am asa un chef sa imi penetrez epiderma si sa simt zvacneli! Nu pot sa va explic! Bineinteles ca voi ramane cateva zile cu ace de siguranta prinse in cartilagiu. Inca imi mai aduc aminte cum se face, inca imi mai aduc aminte… Voi bea inainte, ca sa capat o anume flexibilitate in miscari, un fel de dans ritualic al bratelor. Va curge putin sange, nimic de speriat! Asta poate insemna ca inca traiesc…

Poate ca toata moartea care m-a inconjurat, mi-a pierdut urma undeva jos, la poalele muntilor sau chiar mai departe. Inca nu m-a gasit si daca fac suficienta liniste, poate nici nu-i va trece prin minte sa urce pana aici, cautand o cabana din lemn.

Dar recunosc: mi-e dor de lume! Imi e dor de lumea mea, aceea care s-a dus, arsa si stinsa in cenusa. Imi e dor de lumea care crede ca m-a pierdut si nu ma va mai regasi.

Iata-ma aici! Intr-un fel de taram intre cele doua lumi. Astept.

…

Lobul urechii ii zvacnea, in ritmul pulsului. Se simtea inca dureros. A trezit-o senzatia umeda, calda, a unei rasuflari usoare ca de animal, ce o adulmeca in preajma gatului.

Stia ca adormise tarziu.

Reusise sa scrie cateva versuri si cam atat.

Inauntru nu era frig. Facuse asadar un foc zdravan.

Trebuia sa se pise.

Rasuflarea a disparut in tot acest timp si parca ii parea rau. De asta s-a incruntat putin, sub o suferinta inchipuita. Rasuflarea a revenit si niste buze uscate, reci, subtiri, s-au lipit de gura ei.

A deschis ochii.

Privirea lui a inceput sa o cerceteze precum un computer care urma sa genereze o diagnoza. Inainte sa fie capabila sa scoata vreun sunet, isi dadu seama ca toata frica disparu pur si simplu.

Iubesc tara asta. Nu stiu de ce. Nu stiu daca iubirea mi-a transmis-o bunicul, cu toate povestile lui de pe front si bunica, care gonea iarna din casa, la inceput de martie, printr-un  fel de descantec. Nu stiu daca mi-au bagat-o-n cap comunistii, cu miturile lor nationalist-propagandiste . Ma gandesc ca si ai mei au partea lor: iubesc locul acela de unde vin, fiindca ii iubesc pe ei. Si peste curge Dunarea, cu miros namolos. Tantari indraciti, ciulinii amarui si praful uscat. Slanina din Ardeal, tuicile si palincile incercate, sarmalele cu varza murata si pestele in saramura din baltile Brailei, cu salcii gaunoase si picuratoare. Potecile in urcus, pe sub umbra brazilor. Zmeura din cosurile muntencelor. Flori de camp.

Sor-mea si frate-miu traiesc de cativa ani in vest. Eu am ramas.

Dar uite ca se implineste o luna de cand C. mi-a spus ”Stii la ce m-am gandit? Sa plecam din tara.”

Asezasem pe fata de masa doua strachini de lut, sa mancam. Nu era inca miezul noptii, ne intorsesem de la serviciu si ne pregateam sa mancam. Daca ne-ati cunoaste, daca l-ati cunoaste pe C, nu ar trebui sa va explic de ce m-am oprit cateva clipe si l-am privit pe ascuns. O vreme nu ne-am mai zis nimic.

Trebuie sa intelegeti ca eu cred ca C iubeste tara asta mai mult decat mine.

”Ok. Plecam.” Si ne-am ales o tara.

Intre timp am fost la mare, impreuna cu fiul meu, de 13 ani. Eu am mai schimbat un job. Al treilea in acest an. Am trecut printr-o experienta chirurgicala, fara sa dam spaga la medici si asistente. Am platit chiria si facturile. Am inceput sa citesc alte doua carti, cum obisnuiesc. Incerc sa imi transfer copilul la o scoala mai buna, urmand meticulos pasii birocratici, legali.

C. rezista inca in 3 schimburi. Fiu-miu compune versuri pe hip-hop.

In weekend mergem la Amural.

Nu am ajuns in Piata Victoriei pe 10. Am ajuns la Prefectura pe 11.

Aprindem TV destul de rar, pana in septembrie, cand se va intoarce tata de acasa. Lui ii place sa fie la curent cu evenimentele. Din fericire, prefera sa urmareasca orice turneu de tenis, asa ca nu e totul pierdut.

Nu stim mai nimic despre Suedia. Dar pe 23 august 2019 vom fi acolo si va voi povesti care e treaba cu scandinavii aia blonzi.

23 august…

P. S. pentru fiul meu:

Draga Eduard,

in secolul trecut (da, da, ala in care m-am nascut eu), pe 23 august 1944, s-a petrecut un eveniment foarte important in tara noastra. Iar dupa vreo doua luni s-a nascut tataia T, dar bunica l-a declarat abia spre sfarsit de noiembrie, fiindca erau vremuri grele pentru ei.

Uite aici un link:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Lovitura_de_stat_de_la_23_august_1944

Insa vom mai vorbi despre toate acestea.

Am coborat in Statia Scriitorilor. Autobuzul facea la dreapta si m-ar fi lasat departe. De acolo stiam o scurtatura, printre blocuri si case, care ma scotea la strada principala.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Trecusera doi ani de cand Anca Sand imi soptise, cu vocea ei tremuratoare:

-Uite, eu cred ca ti se potriveste Hemingway. Ai citit?

-Nu.

-Nu…

Se intrista un moment, pana mai trase un fum si, dupa ce-l plimba prin ea si-l arunca in vazduh, o scurta veselie o cuprinse ca si cand i se dezvaluise un mister. Ochii negri se largira si gura cu buze vinetii i se deschise intr-un zambet frumos, iar chipul ei, intunecat de obicei, se lumina.

-Nu e nimic! Eu il ador! Recunosc, de exemplu, ca nu il sufar pe Miller. Poate ca nu il inteleg, desi am citit cam tot, pana la un moment dat, cand m-am saturat de el si l-am aruncat incolo! Chiar… Tie iti place pe bune? In fine, lasa asta! Citeste Hemingway! E pentru tine.

Cum suna asta: e pentru tine…

Imi intinse tigarea, insa eu nu fumam pe atunci. Oricat de tentant era, oricat plopii si bancutele de lemn scorojite de vopsea se inganau imbratisate invizibil intr-un refren de seara de vara, in centrul unui Bucuresti pe care eu il iubeam etern. Il iubeam, inca inainte de a-l intalni, ca pe o promisiune, un vis. Si acum il iubeam ca pe un fost, caruia ii pastram doar aminitirile frumoase.

De-o parte si de alta, pe bratele de lemn, scria priveste cerul si regarde le ciel.

Iar eu chiar asta faceam, staruiam cu ochii-n sus, urcand pe marginea zidurilor ce ne inconjurau, in gradina cu plopi, pana la albastrul deschis iar Anca Sand imi povestea de Henry Miller, de Celine si de incantatoarea doamna Zidaru, pe care o intalnisem inainte de acea bere binecuvantata. Iar vocea Ancai era si a ramas un falfait de aripi, asa tremuratoare.

……………………………

Ernest parea un tip inteligent si sincer, dupa primele file. Aflasem inainte ca s-a sinucis in saizeci si unu, insa ceea ce citeam fusese publicat cu cativa ani mai tarziu si scris cu putin timp inaintea mortii. Sinuciderile apareau la tot pasul, in calea mea. Era vorba de sinucideri bruste sau lente. Autodistrugere. Nimic strain sau straniu. Asta se intampla de cativa ani incoace. Sau poate se intampla dintotdeauna, dar eu nu avusesem ochi sa vad.

Citeam si Ernest imi zambea din imaginile anilor douazeci, proiectate din secolul trecut in mintea mea, in mileniul asta nou, caruia nu simteam ca i-as apartine decat fizic. El era un tanar usor narcisist. De inteles. Modest, indragostit pentru o vreme. Disciplinat in a mentine clara limita intre realitate si fictiune, disciplinat cu dozele de drog administrate…

Fiindca scrisul este o forma de dependenta. Nu cunosc prea multe dependente, insa aceasta mi se pare cu adevarat periculoasa. Cuvintele au o putere anume.

Scriitorii mei o confirma cu fiecare scriere. Plini de alcool, LSD, obsedati de femei sau arme, ii vedeam sfarsiti printre foi goale si mototolite, printre manuscrise mazgalite, ce n-au vazut niciodata tiparul.

Lingeam inca inghetata cu aroma de menta si de ciocolata belgiana. Ma pregateam sa gasesc un cos in care sa arunc cornetul de napolitana, pe care il mananc doar cand imi este foame.  M-am oprit sub balconul unei cladiri din secolul trecut sau celalalt, de dinaintea lui. Nu am gasit nici o placuta cu ”monument” si asta ma minuna, in al doilea rand. In primul rand ma lasau cu gura cascata statuile miniatura si inscriptiile in latina, pe doua fresce. Ziceau ceva, acolo sus, in cinstea arhitecturii. Imi lasasem capul mult pe spate si ma roteam in loc, pentru a o prinde in diferite cadre. Poate paream ridicola, pironita in mijlocul trotuarului, cu gura deschisa si ochii stransi, tintind in sus spre vreun dumnezeu. Iaca iar ma luau intrebarile! A cui a fost casa asta, ce intamplari au vazut peretii astia? Ce-au auzit? Ce urme au ramas pe ei? Cand ma apuca, povestea trebuia sa aiba musai ceva dramatic in ea, c-asa suntem noi plamaditi, sa punem totul la suflet, sa trecem totul prin el ca prin sita, de nenumarate ori, pana se alege naibii praful, de sita si de ce a trecut prin ea!

La ora apusului erau atat de putini oameni pe strada, spre centru sau inapoi, incat ma simteam perfect, aproape singura in drum. Orasul era al meu, sau doar strada asta pe care nu se inghesuia nimeni si eu puteam sa-mi fac placerea de a merge incet, tarandu-mi pasii, leganat, un mers uneori in zig-zag, rotit: ma opream, ma intorceam si priveam in urma, ca sa prind o alta perspectiva a locurilor prin care tocmai ce trecusem.

Soarele isi gasise cale printre doua blocuri si de la distanta proiecta lumini pale peste tot in jur. Imi era dor de mare, foarte dor, aproape un dor ca de acasa. Soarele asta, fix la ora aceea, cam 7 pm, imi amintea de orasul de la mare, unde intalnisem cu cateva ierni in urma cladiri asemanatoare celor din orasul in care crescusem si pe care il parasisem cu fiecare ocazie, treptat, inca de mica. Oriunde ma duceam in alta parte, paraseam cate putin din orasul meu. Ma indepartam.

……………………..

astazi mi-am propus sa fac toate astea:

sa deschid ochii mai lent, sa ma intind, sa adorm.

dupa zece, sa fac la ibric o cafea,

sa mi-o iau in pat, sa adulmec ziarul, sa citesc presa.

s-ascult jazz si blues, poate rock.

sa bifez cinspe pagini dintr-o ultima carte.

imi strang tutunul, o foaie, un filtru, rulez.

dezvalui un geam de dupa-o perdea.

ma fixez intre rame. fumez.

trag aer umed de pamant si de lemn. il fumez.

trag soare, vant, frunza verde. fumez.

astazi mi-am propus sa mai raman o vreme asa:

strang pumnul sub tampla.

in fata, dupa fereastra mea si a lui si a ei si a ta,

e marea, la est si-n vest sunt altcineva si ceva

ce nu cunosc.

astazi mi-am propus sa-mi fac ceai cu lamaie si menta,

sa port o camasa, sosete din lana, de mana si parul

prins in coc, c-o andrea.

bat randurile acestea la masina de scris cu neagra cerneala.

scot foaia, un filtru, tutunul, rulez.

si-o fumez si pe ea, cu tot cu cuvinte si ganduri din randuri.

inca ma mai visez la radio: O VOCE.

ajungeam pe cai, departe si inauntru, adanc.

in voi, inca mai cred, in multi.

pe restul v-as inchide in munti, sub zacamintele toate.

as face matinale zi de zi, sa simt zorii,

sa ma trezesc cu cocosii, sa irit pana la culme mosii

cu comentarii tampite, nebune, antiregim, anti orice, anti eu, anti lume.

sa ma gandesc la un playlist cu sens, cu care sa va zgudui,

sa va intorc pe dos universul, sa va opresc in drum mersul.

pe strada, asa: cu casti in urechi, cu gura razand pana la ele.

la stop, cu o mana pe volan, cu stanga batand ritmic, pe ritm, in geam.

Si ploaia, ce curge din cer, sa nu va agite,

nici ora opt sau noua a.m., nici sedintele de dimineata:

rapoarte, preturi, costuri, target, bonus, plus, minus.

figurile triste ale celor pe care i-as ingropa cat mai adanc in munti,

sub zacaminte, sa nu vi le mai aduceti niciodata aminte.

sa traiti…

si voi, tovarasi: sa muriti!

-Stii de ce imi ia prea mult timp sa termin de citit o carte? Am stat asa si m-am tot gandit. Am avut cand. E timp. Cred ca nu imi vine sa ma despart de personajele mele. Si ca lungile pauze de lectura, ani intregi, au legatura cu evitarea de a ma implica. E ca si cum mi-ar fi teama sa leg ”relatie” cu personajul si stiind ca voi ajunge in final sa ma implic prea mult pentru o simpla citire, tind sa ma opresc. Si dupa ce trec cativa ani, ma trezesc ca sar ca din cer intre filele unei carti si acolo… hmmmm! Ce bine e!

– Mda, te inteleg. Adica nu stiu.

Bem cate o bere. Printre copacii raspanditi prin gradina transformata in terasa sau ceva asemanator nu razbate zgomotul traficului de dupaamiaza, care sugruma centrul orasului. Nu e foarte cald. De obicei ma scurgeam de caldura cand ajungeam vara aici. Aveam parul mereu ud, pe jumatate. Acum e chiar bine. Am simtit cateva adieri printre trunchii plopilor iar pietrisul de la picioare imi tine racoare.

-Eu nu sunt asa. Eu bag carte dupa carte, dupa carte si tot asa. Si nu stiu cum mai e fara. Nu cred ca as putea sa fac pauze, nici macar de doua-trei zile. Adica si cand merg in Vama si stiu ca ma fac praf, am dupa mine ceva. Trebuie! Si o pagina ma satisface daca nu se poate mai mult.

Concluzia: problema era la mine. Si cand ma gandeam la carti imi venea sa rad in hohote. Cam asa era si cu barbatii din viata mea. Ciudat…

-Ce mai citesti?

-Hei, ti-am zis ca nu sunt cel mai bun partener de discutii in privinta asta. Ma consider aproape analfabeta. Dar fie! M-ai nimerit intr-un context deosebit. Henry Miller.

-Ah, da? Pe bune? Si iti place? Mie mi se pare dubios tipul. Adica, da e Miller, dar nu mi-a placut. Am incercat si cred ca nici nu am terminat, Tropicul Racului.

-Nu am citit mult. Am inceput una asa, la plezneala. O avea prin biblioteca si am zis: asta!

S-a nimerit sa fie Henry Miller, Primavara Neagra. Nu stiu daca imi place sau nu. Nu stiu… pe mine ma face sa rad! Si asta inseamna ceva… Prea putini reusesc sa ma faca sa rad.

Am zambit.

-Celine ai citit?

-Nu. Nici nu am auzit de el.

-Celine e … misto! Ar trebui sa incerci. Macar o data.

Nu stiu daca eram ametita de la a doua bere sau chiar mi se ascutisera simturile, dar printre plopi a trecut un iz de iarba arsa si am tresarit. Am zambit sau ranjit, asa cum mi se intampla de fiecare data cand  ceva inofensiv si interzis  se petrece in preajma mea.