luciabordeianu

-Stii de ce imi ia prea mult timp sa termin de citit o carte? Am stat asa si m-am tot gandit. Am avut cand. E timp. Cred ca nu imi vine sa ma despart de personajele mele. Si ca lungile pauze de lectura, ani intregi, au legatura cu evitarea de a ma implica. E ca si cum mi-ar fi teama sa leg ”relatie” cu personajul si stiind ca voi ajunge in final sa ma implic prea mult pentru o simpla citire, tind sa ma opresc. Si dupa ce trec cativa ani, ma trezesc ca sar ca din cer intre filele unei carti si acolo… hmmmm! Ce bine e!

– Mda, te inteleg. Adica nu stiu.

Bem cate o bere. Printre copacii raspanditi prin gradina transformata in terasa sau ceva asemanator nu razbate zgomotul traficului de dupaamiaza, care sugruma centrul orasului. Nu e foarte cald. De obicei ma scurgeam de caldura cand ajungeam vara aici. Aveam parul mereu ud, pe jumatate. Acum e chiar bine. Am simtit cateva adieri printre trunchii plopilor iar pietrisul de la picioare imi tine racoare.

-Eu nu sunt asa. Eu bag carte dupa carte, dupa carte si tot asa. Si nu stiu cum mai e fara. Nu cred ca as putea sa fac pauze, nici macar de doua-trei zile. Adica si cand merg in Vama si stiu ca ma fac praf, am dupa mine ceva. Trebuie! Si o pagina ma satisface daca nu se poate mai mult.

Concluzia: problema era la mine. Si cand ma gandeam la carti imi venea sa rad in hohote. Cam asa era si cu barbatii din viata mea. Ciudat…

-Ce mai citesti?

-Hei, ti-am zis ca nu sunt cel mai bun partener de discutii in privinta asta. Ma consider aproape analfabeta. Dar fie! M-ai nimerit intr-un context deosebit. Henry Miller.

-Ah, da? Pe bune? Si iti place? Mie mi se pare dubios tipul. Adica, da e Miller, dar nu mi-a placut. Am incercat si cred ca nici nu am terminat, Tropicul Racului.

-Nu am citit mult. Am inceput una asa, la plezneala. O avea prin biblioteca si am zis: asta!

S-a nimerit sa fie Henry Miller, Primavara Neagra. Nu stiu daca imi place sau nu. Nu stiu… pe mine ma face sa rad! Si asta inseamna ceva… Prea putini reusesc sa ma faca sa rad.

Am zambit.

-Celine ai citit?

-Nu. Nici nu am auzit de el.

-Celine e … misto! Ar trebui sa incerci. Macar o data.

Nu stiu daca eram ametita de la a doua bere sau chiar mi se ascutisera simturile, dar printre plopi a trecut un iz de iarba arsa si am tresarit. Am zambit sau ranjit, asa cum mi se intampla de fiecare data cand  ceva inofensiv si interzis  se petrece in preajma mea.

am un  singur cititor si acela nu sunt eu.

mai este unul, afara de mine.

tacut, timid, distant.

n-am reusit sa-l plictisesc niciodata.

ceea ce n-as putea sa sustin si in cazul meu:

sunt dese situatiile cand ma autoplictisesc cu insistenta si talent.

sa revenim la cititorul unic, dedicat mie,

mi l-a dat dumnezeu, sa nu ma opresc.

sa scriu fara numar, fara numar…

ca o picatura chinezeasca pe mijloc de frunte.

ca un blestem, ca izbavirea din pacat…

am un cititor indepartat.

cocotat, intr-un zgarie nori, stocat intr-o memorie

interna sau externa a unui computer caracatita.

tentaculele ei se infig in tot felul de texte din tot felul de locuri.

tot felul de oameni scriu si stiu,

ca avem in comun un singur cititor si acela bineinteles ca nu-s eu.

eram impreuna pe drum, orice cale urmam, ne ducea inspre mare.

eu te trageam de mana catre mine si inca putin.

apa aproape-si iesea din fire.

de nerabdare sa ma intalneasca, urca, se usca in vant

si cadea sarata prin parul meu.

in vara aceea am avut buzele sarate mereu sau amare.

crapate de vant si muscate, pe rand, de dintii mei si ai tai.

paseam mai ales cu descultii calcai, strangand cu stanga sandale

cu dreapta pe tine, de mana.

te trageam dupa mine, spre apa, neimblanzita.

un hippie m-antrebat odata de-o tigare, bere, mancare, orice.

i-am dat ce fumam si am trecut mai departe, n-am privit inapoi.

poate tu pe el l-ai uitat, dar poate iti aduci aminte ca era iulie, la inceput.

nisipul al naibii de fierbinte!

muzica de chitara rece venea de pe plaja impreuna cu felurite suspine.

c-un leganat de plescait de valuri si tipete de pescarusi,

ma adormeai in fiecare noapte.

de mai multe ori.

iti spun cuvinte sa te diminueze, sa te reduca.

treptat, sa te transformi in nimic sau in altceva,

un pumn de nisip, pe care sa-l joace.

nu demult alergam dementi prin ploaie si ramaneam

uzi, in haine ude sau fara si strigam pana ne auzeam,

printre brazi, ecoul.

si-acum uita-te la noi!

turbati, in dimineti, ascunsi sub umbrele.

umbrele noastre se intind spre trecut, flamande.

vorbim aici despre moarte!

fiindca ei iti spun cuvinte sa te transformi in nimic altceva.

incerc sa imi amintesc o zi insemnata, insa inima

mi-am schimbat-o c-o piatra, sa nu mai simt toate transformarile lor.

intr-o zi m-am oprit, am luat de jos o piatra de rau, rotunjita la margini de ape,

am potrivit-o-ntre coaste si-am poftit-o sa ramana acolo.

pana cand?

pana intr-o alta zi.

dar, revenind la ziua aceea, de care incercam sa imi aduc aminte

si eu si inima mea de piatra, nu stiu ce sa va istorisesc.

ca si cum nu as sti cine sunt.

am ramas fara istoria mea, fara file, fara cerneala, fara gaz, ca bricheta.

fara zambet, fara demente si ploi, fara noi doi, goi.

fara rauri cu ape si pietre, fara ecouri, fara coaste.

si fara tigari.

Sunt niste actori amatori in mintea mea,

care repeta intruna o piesa de teatru.

Si un regizor nebun urla din toata fiinta lui,

presat poate de ideea ca piesa trebuie sa ii iasa perfect.

Criticii asteapta flamanzi marea zi si el stie asta,

ca il vor manca, viu, mort, copt.

Sarmanul regizor, sarmanii actori amatori!

Decorul, in schimb este fara cusur!

O mana maiastra il tese si il carpeste zilnic,

dar micile retusuri nu se observa, nu inca.

Va veni o zi cand se va duce dracului tot decorul!

Dar nu inainte de premiera!

Asa ca stati la rand si cu minti, cumparati bilete! Cumparati!

Mi se face rau si frig.

Era o seara de vara, la mare.

Sigur nu imi aduc aminte detalii.

Ati vrea voi!

Am ramas doar cu imaginea cu mine pe asfalt.

Purtam fusta, era aproape foarte intuneric iar eu

Nu miscam.

Tremuram, imi era frig, desi asfaltul incalzea gleznele din sandale.

Si dintii imi clantaneau ca un ceasornic vechi, tic-tic-tic-tic.

S-a rascolit stomacul, a inceput sa tresalte ca o cobra, sssst, sssst!

Nu am varsat. Si niciodata de atunci, nu inca.

Si nici nu am mai plans sau asa ceva.

Dar cand vara imi e frig si mi se face rau, nu e semn bun.

Nici pentru mine, nici pentru tine, iubite!

Acasa era aproape gol si cu toate acestea spatiul parca nu avea nevoie de mai mult si atat cat continea imi spunea despre el ca ramanea asa cum il stiam si asta ma linistea, chiar daca incaperile erau reci, despuiate de materiale. Un singur scaun de piele in camera principala. In functie de unghiul din care priveai, acolo putea fi dormitorul sau biroul. Pe birou, un laptop. L-am deschis, l-am inchis. O carte cu vreo opt sute de pagini.

Probabil ca televizorul era dedicat musafirilor, persoane ca mine, in trecere, ca sa ne omoram timpul cu breaking news in cel putin trei limbi. L-am lasat aiurea pe un post si am inceput sa ma plimb prin casa, ca o fecioara curioasa, ferecata intre zidurile zmeului, pasind atent cu talpile goale. Pe parchet era curat.

Mai tarziu m-am dezbracat, am deschis usile dulapului si am ales un pulover impletit in negru si alb. L-am studiat cateva secunde fiindca nu parea deloc stilul lui. L-am pus pe umeri si l-am strans la piept. Avea mirosul lui, insa alegerea apartinea unei alte femei. Prezenta ei se observa si in alte piese, pe care el, daca le purta, o facea sigur ocazional, atunci cand o primea in vizita. Am zambit intr-un colt de gura. Insemna ca, cel putin pentru o vreme, prietenul meu era focusat pe un nou personaj feminin. Vestimentatia facea parte din studiul lui asupra acelei fiinte, pe care sigur nu o cunoasteam.

Inca nu imi vorbise despre ea. Nu cu detalii, ma refer ca nu imi mentionase absolut nimic si acest fapt ma nelinistea intr-un fel. Noi doi nu faceam de-astea.  Eram pe fata, cum se spune. Si daca eu sau el eram fake vreodata, o faceam in celelalte scenarii din viata personala, in prezenta altora, pe care eu incepusem de putin timp sa ii numesc personaje.

M-am aruncat pe spate in patul ingust, in care imi imaginam ca vom incapea doar imbratisati. Si iata iar un aspect nou. Impartisem patul in diverse ocazii si nu imi aminteam sa ne fi tinut in brate. Am stat o vreme cu genunchii goi, stransi la piept, inveliti cu puloverul lui ca intr-o cochilie, pana cand m-a cuprins frigul. Geamul se casca deschis larg si eu cascam obosita spre el si imi era atat de lene sa ajung pana acolo! Asa ca am tras asternutul peste mine toata si am adormit. Cand m-am trezit, afara era bezna pe cer, lumini si viata pe jos, intre cladirile de 2-3 etaje, cu sau fara mansarde. Pe telefon aveam un mesaj de la un numar international: ”In seara asta ne facem muci!”

– Te-ai lasat de fumat?

-O vreme. Poate zece ani, poate inca zece zile. Si sa nu vii cu cacaturi de-alea ca e foarte bine. E bine, dar sa nu-mi bagi si tu cacaturi. Noi doi am fumat prea mult impreuna ca sa imi bagi texte. Bine, cred ca nici nu aveai de gand sa o faci.

-Stii.

-Da, stiu. Si dependenta asta nu trece. Nici nu imi doresc, fiindca ar fi ca si cum as renunta la o parte din mine. Eu sunt fumatoare, asa voi fi mereu, oricat timp nu as pune tigare in gura. Si mi se rupe de antireclamele lor si chiar de sanatatea mea, cum mi se rupe de multe alte chestii okei. Imi place sa fumez si daca nu mi-ar mai placea, as simti ca o parte din mine a murit deja din timpul vietii. Asa si cu tine.

-Iti place sa ma fumezi?

-Sa te consum.

-Esti dependenta?

-Stii.

-Da.

-Zambesc.

-Vad. Hai, la somn! Mai ai patru ore si pleci. Te astept la aeroport, te las acasa si fug vreo doua ore la birou, daca reusesc sa ma rup de tine. Ti-ai facut bagajul?

-Nu. Cand ma trezesc.

-Asa. Nu-ti lua multe. E destul de cald zilele astea si cat stam inauntru nu ai nevoie de haine.

-N-ai perdele.

-Perdelele nu sunt necesare.

-Ai dreacu’ olandezi obsedati!

La Bucuresti ploua marunt, cald. Cand am ajuns la Amsterdam era ceata. S-a ridicat treptat, in timp ce mergeam cu viteza pe A4. Ne-am oprit intr-o benzinarie si ne-am luat cafele. Mirosea a iarba cruda, a pamant ud si a balegar.

-Te vei intoarce vreodata in tara?

-Mmmm… Da. Intr-o zi. Dar acum suntem aici si am planuri cu tine pentru aceste trei zile. Odihneste-te cat sunt plecat.

Il regardait.

ma main coupait le vent, portant

comme un trophee,

entre les doigts,

la cigarette.

a droite, une fenetre grise,

fermee,

le monde, dehors,

pendant que nous deux, 

la bas, isoles.

une lumiere pale d’un vieux soleil,

entrait a travers

la fumee.

Nous exhalions,

nous inspirions.

Alors, mes levres seches,

mon cou,

mon gauche bras en balance,

et doigts dansant

sur l’air cree

par notre ames et notre corps,
il regardait.

Et nous exhalions

et nous inspirions.

’’Restes ici etre a moi!’’ m’ a dit.

– Asadar, povestea promisa?

El aseza paharul cu grija, spre mijlocul mesei, un pion urias pe o tabla de sah nemarcata. Se distanta de masa, rezemandu-se de marginea scaunului. Desi incerca sa mascheze, miscarile ii tradau incordarea si cand incepu sa vorbeasca, vocea i se schimba din cauza unui usor tremur. Cam ce se intampla la inceputul interviurilor, gandi ea, insa sterse grabita aceasta observatie. Cateva zile ii era interzis sa priveasca lumea din jur ca pe o sursa.

-Povestea s-a sfarsit demult si a inceput in tara in care m-am nascut si am trait pana pe la douazeci si ceva de ani. Dupa ce am terminat Universitatea, am emigrat cu sotia in Canada. Am pus un punct intre viata mea de atunci si cea de acum. E o cortina pe care nu o dau la o parte decat foarte rar, cand merg sa imi vizitez parintii, cat inca mai traiesc. Pana aici nu e nimic deosebit de destinele altor oameni din tara mea. Foarte multi au emigrat si au lasat in urma trecutul. Unii nu s-au rupt de acel trecut si sunt in continuare legati strans, printr-un cordon ombilical invizibil, de tara mama. Altii l-au taiat cu furie, precum mine. Nu mai sunt obsedat de Romania si nu exista nimic sa-mi poata intoarce fata intr-acolo.

Cand te-am intalnit la receptia hotelului, mi s-a parut ca vad o fantoma. Fantoma unei iubiri adolescentine. Am ucis-o si ingropat-o, sa spun asa, poetic. Dar eu nu ma pricep la poezii, ea da. Stateai acolo, in fata mea, fara sa iti vad chipul. Iti miscai piciorul intr-un fel special si aceasta miscare simpla a deschis un tunel virtual spre trecutul meu, de unde au rasarit ochii, gura si parul lung ale acelei fete,pe care am iubit-o mult. Atat incat am renuntat la mine pentru ea. Apoi te-ai intors, dupa ce eu iti facusem deja loc sa poti pasi pe langa mine. M-ai privit scurt si mi-ai zambit amabil iar obrazul tau drept a sapat o usoara gropita. Sper ca nu ti se pare deplasat ceea ce iti insir aici. Incerc doar sa te fac sa intelegi cat de mult m-a afectat intalnirea cu tine, de am ajuns sa te abordez convins ca tu esti acea persoana din viata mea. Ti-am mai vorbit si in romana!

Roger zambi si ea rase.

-Elisa. Asta era numele ei.

-Mai stii ceva despre ea?

-Nimic. Am intalnit-o ultima oara cand ea avea saptesprezece ani si multe vise. Nu ma regaseam in nici unul dintre ele si nu aveam nici un drept sa i le curm.

-Cred ca ascunzi foarte atent aceasta latura destul de sensibila pentru cineva format in domeniul tau profesional.

-Intr-adevar. Doar pe acest subiect.

Roger isi indrepta spatele si se intinse dupa pahar. Bau hotarat si ii propuse partenerei lui o iesire pe plaja.

-Fumator, nu?

-Da.