Noaptea era numai bună de mers pe jos, cu căștile în urechi, pe piese vechi. De ce? Pentru cerul înnorat, deconspirat de un fel de bec slab al orașului, un bec de magazie de la țară, unde electricitatea poate lipsi si nimanui sa nu ii pese mai mult decât de lipsa ploii. In noaptea asta ploaie era și ea coborî în stradă. Că și melcii sau alte vietăți urâte, neînsemnate la prima vedere, unele chiar scârboase de-a dreptul, ies pe alei, din pământ din iarba verde,și-o pornesc pe ritmul lor în direcții de care doar noua nu ne pasă.
In plus, oamenii sunt grăbiți să ajungă în case. Nu are nimeni timp sa te observe pe trotuare cu trei, patru ore înainte de miezul nopții, în mijlocul unei săptămâni de lucru, când toate minutele fac parte dintr-un to do list.
Doar daca nu ești inclus in to do list-ul lor, asta ar constitui o excepție. Așadar, daca vrei sa profiți de plimbări nocturne, răcoroase si umede pe alocuri, fa cumva sa nu te regăsești in liste. Mai ales că sunt unii care si trag o linie orizontală peste tine, ca o tăietură chirurgicala, sau alții care te mâzgălesc nervos si cu satisfacție finala, fiindca te pot considera „job done”. Ăștia din urmă te dor numai când te gândești că efectiv fac gauri in liste cu modul lor de a utiliza instrumente de scris. Mai este totuși o categorie, cei care își tin treaba pe telefon, de exemplu. Ei doar ating un coș virtual și ai dispărut. In concluzie sunt suficiente motive sa te sustragi strategic din preocupările oamenilor.
Si uite cum se afla măcar doua motive sa cobori in stradă după lăsarea întunericului, dar dacă insiști sa cauți, găsești si altele, sigur.
H. avea timp, avea chef si, pe Maniu, când astepta docilă la semafor, a făcut și-un plan. Pentru începuturi e nevoie de plan, după care adaptezi, mai tai, mai adaugi. In mintea ei, urma sa ajungă în fața pub-ului si dacă găsea loc afară, se gândea sa sa așeze acolo. Mai mereu e o masă mai retrasă, goală, oriunde, chiar si la fițe. Dacă totuși dinamica grupurilor adunate pe terasă nu avea sa ii permită, existau în interior acele mese lipite de ferestre iar vara geamurile dispareau printr-un sistem pe care nu il studiase indeaproape. Nici nu conta cum, important era pentru ea ca si inauntru, doar la una dintre cele doua mese, se simțea exact ca afara.
După ce și-a aprins o țigară rulată cu tutunul adunat din colțul tabacherei, a tras ușor în piept, ca și cum s-ar fi aflat față în față cu ultima plăcere. Hello, ultima mea plăcere! Pe unde-ai umblat, golanco?
Apoi și-a lăsat capul pe spate și a privit nesătulă fumul, cum îi ieșea din gură, dansând șerpește printre buzele uscate.
S-a intins ca să stingă lumina. S-a intors prin beznă in scaunul rigid, din piele, in brațele căruia încăpea toată. Și-a ales un playlist in telefon dupa care, pentru o vreme, a privit ecranul pe care glisa fără scop.
Păcatul acestor țigări este că se sting ca proastele, frecvent. Arzi chibrit după chibrit, cum facea și fetița aia din povestea lui Andersen.
La început, noaptea pare că nu se va sfârși. O dulce înșelătorie. O vrăjeală ce te duce de nas până in zori. Iar dacă ai fi într-un sat făgărășean, cocoșii isterici ți-ar juca nervii-ntre pintenii lor. Dar dacă ai fi totuși în noaptea asta într-un sat făgărășean, nu ți-ar păsa de jocul parșiv al nopții de august, fiindcă pe tine te-ar prinde lumina tolănit pe prispa sau sub măr. Din măr cad mere, inca acre, tari. Și dacă ar fi vorba chiar de aceasta noapte, cu ploaia asta care cade cu atata rabdare peste toate cele întâlnite in cale, n-ar fi mai bine să te strecori în patul unor bunici pe care i-ai întâlnit sau nu? Mirosul vechilor pereți ridicați în alte vieți, misterios iz ce țese povești prin orice colț.
Mai rămăsese jumatate de țigare si, visând la casa cu pereți și unghere unde cresc povești odată cu copiii, a decis să mai petreaca cu voi până urma să dea de filtru.
Încă un băț de chibrit, după care fericirea se întinde alaturi, să te mai țină aproape cât va mai putea.
(Lover, Leaver – Greta Van Fleet, 2018, Anthem of Peaceful Army album)
Statea in fata scarii, tragand din tigare, ultimele fumuri inainte sa plece prin ploaie. Incepuse cu stropi mari nu de mult timp, insa era, asa cum se spune, una scurta de vara. S-a gandit sa mearga prin ploaie, poate chiar dansand, invartindu-se cu mainile desfacute si palmele si gura deschise spre cer. Dar isi aprinsese tigarea si nu voia s-o iroseasca. Ce-ar mai fi facut cu ea uda? Umed si el, fumul plutea prin fata ochilor, nu reusea sa se inalte. Tragea in piept aromele de pamant si iarba, ce persistau in aer, amestecate. Regulat, picaturi se izbeau de perete si ricosau in ea.
Odata a mers prin ploaie plangand. Chiar in acest oras. Dintre lacrimile ei, este posibil ca unele sa fi cazut pe asfaltul de la poalele cladirilor betonate. Apa se scurgea continuu pe trotuare, peste talpile inchise in sandale si mai departe, pe strada. Cand ploaia s-a oprit, si ea, in mijlocul drumului, cu tricoul si blugii lipiti de piele, si-a reamintit ca avea o restanta, ca se ducea spre Universitate. Fatadele din beton aveau in ziua aia riduri adanci, verticale iar siroaiele brazdau in ele.
Cu un bobarnac arunca in sus chistocul. Se stinse inainte sa aterizeze in baltoaca formata pe marginea aleii. Apoi isi trase gluga hanoracului peste cap, fermoarul pana sub barbie si porni cu pasi apasati. Se opri sa analizeze structura norilor, dar, daca se grabea, putea prinde autobuzul de la si optispe. Si pana la urma, oare ar fi posibil ca parti din corpurile noastre sa se desprinda de noi, sa se amestece in lume? Uite, asa cum ea se strecura pe trotuar, printre ceilalti oameni, unii pregatiti cu pelerine si umbrele, probabil la fel de grabiti sa ajunga acolo unde isi propusesera, indiferent de estimarile meteo. Nu ar fi ideal sa ne pricepem la asta, sa avem puterea de a controla cu mintea miscarea propriilor particule? Sa se fi putut asa ceva atunci, demult, zi de zi i-ar fi trimis lui cate un atom, cate o molecula din ea și, cu timpul, ar fi ajuns toata alaturi de el. Asta fara demersuri vamale, viza, acte de identitate. Sans frontieres! Asa de bine sună în franceză. N-ar mai fi fost inca aici, in Romania. Incet se mai misca stiinta, e clar! Nu tine pasul cu mersul lumii. Si cu atat mai putin cu viteza batailor inimii.
…
In timp ce conducea, se auzeau in boxe stirile zilei: America se unise cu Europa prin ceea ce se considera a fi una dintre cele mai mari realizari ingineresti ale timpurilor: tunelul subatlantic. Pana la prognoza meteo se pierdu intr-o alta realitate. Se vazu trecand cu masina prin tunelul de sub ocean.
Vremea urma sa fie frumoasa in urmatoarele zile. Soare si temperaturi placute, ceea ce era ok pentru business. Incepuse sezonul si in acest weekend avea aproape tot hotelul ocupat. Cateva camere erau inca libere pentru turistii sositi fara razervare prealabila. Parca jeep-ul langa lac, unde avea un loc numai al lui. Aici se retragea sa mediteze sau pur si simplu sa-si elibereze gandurile. Intins pe malul apei, inchise ochii, se deconecta de la stirile meteo, iesi din tunelul intercontinental. Era o liniste care-i placea si vantul acesta ii atingea usor fruntea, ca o mangaiere rece.
Oricum, oricate punti se construiau, ramaneau mereu pe celalat tarm.
– Încerc să-mi amintesc numele tău… Nuuu! Nu-mi spune! Trebuie să-mi amintesc eu, singură.
Mă privește în lumina roșiatică, care trece prin perdeaua albă, din geam. Stă aplecat asupra mea și tace. De afară, luna însângerată se holbează și ea, la amândoi.
Am intrat într-un apartament de la etajul șase sau șapte, într-unul dintre blocurile ce dau direct in Bulevardul Mihai Viteazu, cam pe la mijlocul lui. Am intrat buluc, cinci, ajunși direct din clubul din centru. Cu vreo treizeci de minute în urmă, cheful se spărgea acolo sau cel puțin asta am înțeles eu, când prietenele mele m-au strigat să vin. Să vin că-i party, ceva.
– Unul dintre băieți ne invită și pe noi!
– Cine?
– …
Toată seara am privit în jur , fără să reușesc să mă integrez printre puștii de-a doișpea, care dădeau banchet de final de liceu. În timp ce mă plimbam pe lângă pereți cu o bere, apoi cu a doua, m-am întrebat de ce n-oi fi stat eu pe curu’ meu acasă? Mi-am repetat întrebarea asta de câteva ori. În schimb, fetele mele erau în lumea lor! Se pregătiseră clar de agățat, deși, dacă te luai după ce le ieșea pe gură, nici nu se punea problema de așa ceva! Una nu, pentru că mă-sa era dirigă la o clasă de-a doișpea de la Energetic, cealaltă nu, fiindcă era „într-o relație serioasă si de lungă durată”. Ok, ok, de lunga durată. Dar serioasă? LOL! Și-am mai dat un gât, cu îndoiala asta în gând.
Mândrele au tras de mine. ” O sa fie fain! Să vezi ce-o sa ne distrăm!”. În stilul ăla în care ciripesc fetele, continuu, ca să se convingă reciproc că au dreptate.
Nu credeam o iotă! Pentru că în orele alea, cât a durat concursul de miss și mister, plus partea cu discursurile, am înțepenit de plictiseală! Riscam să mă transform în statuie. O statuie cu un Carlsberg atârnând în mâna dreaptă. Incercase Alina să îmi vândă gogoși, că ăștia de la Energetic, unde maică-sa preda chimie, știu să se distreze. Vrăjeală!
Alina nu moștenise mai nimic de la maică-sa, afară de parul blond, cu fir subțire, lins. Nu-i cunoșteam toată familia, însă asta credeam. Avea, totuși, o poftă de viață în ea, cu care mă amețea mereu, când își făcea apariția la noi. În altă parte nu le întâlneam. Erau cu un an în urma mea si la facultate nu ne intersectam. Ea era din Sibiu. Singura localnică cu care ajunsesem la un grad atât de înalt de socializare. Aveam în an mulți sibieni, dar dracu’ știa cine erau?
Să ne întoarcem la apartamentul de pe Mihai Viteazu’… Alina și Roxana nu erau genu’ ăla, party girls. Ba chiar mi se păreau destul de acre pentru nouășpe ani. Mereu afectate de mărunțișuri, nu știu ce le putea intra în voie. Iar când se întâlneau, pff!
Așa că, pentru seara asta, nu îmi făcusem nici o speranță mai departe de a bea ceva și de a mă întoarce acasă, să m-arunc pe canapeaua întinsă. Nu o strângeam decât când venea Sorin, să îi plătim chiria.
Acum dăduse parcă strechea in ele! Râsete, voie bună, what the fuck?
…
În apartament dăm buzna cinci. Eu. Roxana cu unul de la Academie, de care nu mai vrea sa scape, deși își dă ochii pe spate, teatral. Alina si un elev de-a XII-a, despre care am o bănuială, că a fost trimis de diriga să aibă grijă de fii-sa. Mai devreme, în taxi, am prins în zbor o informație: în apartament locuia o tipă pe care o cunoștea unul de la liceu și dădea petrecere de ziua ei. Suficient.
Intrăm si suntem întâmpinați cu „Yeeeaaah!” Nu știu de ce se bucură toți. Nu am adus nimic.
Fiindcă sunt a cincea roată la căruță si nu-mi place să stric combinațiile altora, dar mai ales că ard după o țigare, ies pe balcon. Sper să rămân aici până la sfârșit. Pachetul de pall mall se topește în mâinile mele. Dimineață să mai găsesc, totuși, o țigare, într-un colț de pachet. Mă rog…
M-aș strădui degeaba să vă povestesc ce e in apartament. La ora asta, după două, (doi, cum zic ăștia, Jesus!), nimeni nu e treaz. Unii cred ca au fumat ceva, pe undeva, cândva. Nici de băut nu e, doar resturi de vin si cola în prostie! Unora le e foame și nu reușesc să se decidă dacă să comande pizza. Alții insistă cu alcoolul. Nu prea ai cu cine să te înțelegi. Lipsește leaderu’ care să organizeze toată treaba asta și uie-asa nu se comandă pizza, nu se coboară după bere si vodcă.
Balconul nu are mai mult de trei metri lungime. Este închis în sticlă, dar unele geamuri stau deschise larg. Afară este foarte cald. Lumina vine din sufragerie. Din când in când, câte un curios și, mai ales, câte un fumător.
Când am ajuns, am văzut un scaun pliant și m-am întronat the queen of the balcony. Am cunoscut pe toată lumea, care a trecut pe acolo. Nu am reținut absolut nici un nume!
Mă concentrez să prind momentul perfect, când sa le conving pe mândre să ne retragem spre casă. Însă Alina are motoare turbo sub limbă. O vad prin geamul camerei cum gesticulează. Roxana se linge cu militarul pe un colț de canapea. La dracu’!
Mai aprind un pall mall. Un tip îmi dă paharul lui cu vin. Altul, cu țigare aprinsă, îmi spune că ăsta e scaunul lui. De mai bine de o oră acolo nu am văzut pe nimeni asezandu-se pe el. Îi explic treaba asta băiatului. El mă privește de sus și zice arogant:
– Tocmai! Nu stătea nimeni pentru că-i locu’ meu.
Wow! Ăsta e six floor party VIP, manca-ti-as! Sau poate tipu’ stă aici. Well… Chiria lui, balconu’ lui. Așa si scaunul. Îl cedez. Sting țigarea și îmi aprind alta, peste pervaz, cu spatele la intrusul cu figuri. Muzica e tare și e de căcat. Pe bulevard nu e nimeni. Câteva blocuri mai jos am stat eu in primul an. Cunosc zona, e bună. Nu la mama naibii, unde stau acum. Dar mnah! Starea mea de rahat o fi de la luna asta plină? Plus nu știu ce fenomen în spațiu, de-i așa roșie… Aici am rămas doar eu și stăpânul scaunului. Mă invită să stau pe piciorul lui drept. Are cracii lungi, am loc.
Tipul ăsta pare mai plictisit decât mine, deși îi știe pe toți, inclusiv pe sărbătorită. Mă prind că el e ăla care m-a invitat, indirect, la petrecere. Între timp a rămas fără țigări și îi dau sa fumeze de la mine. Poștim.
– Câți ani ai?
– Fac nouășpe în vară. De ce?
– Pentru că…
Și îi ling buzele, îi simt gustul. Îl sărut, de test. Trece testul. S.a.m.d.
L-aș fi sărutat și dacă făcea 18. E totuși incitant să te gândești la ilegale, înainte să-ți bagi limba în gura unui necunoscut.
…
Mai devreme am pescuit ultima țigare din pachet, uitată strategic pentru „după”. Fumăm în cameră si scrumam într-o cutie de chibrit. Roxana ar înnebuni să afle că fumez aici, deși vorbim despre camera mea. Dar e cu al ei în sufragerie, se pupa-n continuare, tot pe canapea. Au schimbat locația, atât.
– Aaaah! Vlad? Asta e! Vlad!
Eu, cu meteahna asta, că nu rețin numele oamenilor decât după o vreme.
…
Mi s-a terminat cerneala, însă am încărcat cât sa vă mai spun că Vlad avea optsprezece ani și era din Colonia Mârșa, mai încolo de Podu Olt, înainte de Avrig. Locuia și el cu chirie, la cateva străzi distanță de mine. Dezvirginase multe colege de clasă și, ca o ironie, se îndrăgostise pe ultima sută de metri de prietena lui cea mai bună. Cum fata îi stia toate cuceririle, era și el conștient că n-avea șanse la ea. Mai veneau și vacanta, bac-ul, admiterea. Ea pleca în alt oraș, la Cluj, parcă, el rămânea aici, la inginerie. Love hurts și tot tacâmul!
Îl ascultam și trăgeam din țigare. Așa se întâmpla, de obicei, după ce făceam sex. Rămâneam goi, uzi, pe jos, dacă eram la mine, unde aveam mochetă. Discutam tot felul! Eu îi mai dădeam sfaturi despre cum e cu femeile. Asta așa, din prietenie, un soi de compasiune, fiindcă, hai sa fim serioși! Nici eu nu știam cum stă treaba cu femeile. Ceva îmi zicea, totuși, că Vlad se va descurca singur, pe viitor. Acum trecea el printr-o pasă proastă, ca mine, dar era material bun.
Am ars-o așa, împreună, până s-a terminat sesiunea. La ușa camerei mele nu am avut niciodată geam. Pentru minim de intimitatea, măcar de aia vizuală, am agățat un prosop. Degeaba.
Roxana îmi scotea ochii. Relația ei (serioasă și de lungă durată) era pe butuci și unele sunete îi stârneau crize. Nici muzică nu se mai asculta la noi. Mănăstire! Așa că, dacă simțeam că e pe punctul de a ceda nervos, ne refugiam la Vlad și încercam rezistenta mobilei vechi din camera lui. Casa aparținea unei babe. Nu știu cum reușea el să le potrivească, dar eu nu am dat niciodată fața cu tanti Gina. Mai bine.
L-am întrebat:
– Ce vrei sa îți aduc de la mare?
Fiindcă plecam, ca în fiecare an, la mare. Dar nu l-am întrebat:
– Vrei sa mergi cu mine la mare?
Si el mi-a spus, la ureche:
– Marea! Poți?
Cum să nu! Am adunat nisip, scoici mici si melci morți, apă si o algă verde. Le-am strâns bine într-un pet de 0,5. Și petul ăsta l-am păstrat până în perioada restanțelor.
Pe Vlad nu l-am mai întâlnit ca să ii dau „marea”, chiar dacă intrase la inginerie. Era în clădirea de lângă și când trebuia sa o tai rapid spre casă, traversam Ingineria. Ieșeam de acolo puțin excitată la gândul că inginerii au creier, frate! Îmi plăceau mie oamenii deștepți, aia care le aveau cu cifrele.
Cu marea din pet nu știu ce am făcut. Dacă nu am aruncat-o eu cu mâna mea, a aruncat-o Roxana. Adevărul e ca puțea ca un hoit!
Când termin de citit câte-o carte, parcă mă sfârșesc și eu, odată cu personajul sau acțiunea. Mă consum un timp mai lung după ce închid coperta. O agonie. Apoi ii dau cu Google, Wiki, Facebook, în căutarea obsesivă a ieșirii din starea aceea.
Am ramas singură pe scena sau în fața ei, actorii s-au dus dracu’ în cabine, poate deja ling gurile unor pahare cu alcool. Autorul e pe o plajă, se arde, la soare. Ori crește albine, la țară. Si eu, fucking lonely, în semi întuneric. Mă scoate portarul cu japca din decor, tot nu înțeleg unde mă aflu acum, la finalul acesta !
Mai știți cum e când renunțați la cate o iubire mare? Chiar si la una mica. La cate-o dependență? La fel si cu cărțile astea, cu unele, că nu-s toate bune, slavă cerului! (S-ar alege prafu’ de noi daca n-am avea parte si de alea nasoale!)
De aia mie îmi place sa citesc mai multe, de-o data! Sa nu dau in boale.
Așa, cu mai multe, pui mâna ba pe una, ba pe cealaltă. Te supăra una, te duci la a doua, la a treia. Când o termini, ai mereu spre ce sa te îndrepți. Nu riști să rămâi singur.
Dar acum ce-am făcut? N-am avut eu de treabă si din două mișcări m-am trezit la ultimul rând, la ultimul punct. Vorba lui Morrison: this is the end, nah-nah-nah-nah, the end.
Știți că nu mă pot băga într-o altă relație, cel puțin pentru o vreme? Știți? Nu pot sa concep un alt autor! Nu pot!
Si voi mânca iar multă ciocolată.
Și voi bea niște pahare de vin, multe zile, de acum încolo! Parcă mai era…
luciabordeianu 