luciabordeianu

Nu citeam Cioran, Noica sau Nietzsche. Nu amestecam alcoolul cu pastile. Nu mimam tristeti tragice. Nu imi uram parintii. Nu ii ascultam. Ii iubeam. Nu ma cunosteau. Imi placea. Nu cerseam atentii. Nu mai cautam mari prietenii. Pastram ce aveam. Nu doream sa impart. Nu vorbeam la fel de mult precum altii. Eram atenta, frecvent in garda. Nu tot timpul prezenta. Uneori plecam in lumea mea, desi ramaneam printre ei. Preferam sa privesc de sus, ca un inger care falfaie pe deasupra, in standby. Nu eram angelica. Nici foarte demonica. Sau daca eram in vreun fel, preferam sa o stiu doar eu.

Uneori e noiembrie, dupa cum spuneam. Asta inseamna de mult, poate chiar din vremea parului din gradina de la tara, o ciclicitate a unei constiinte de sine, bazate pe ideea ca eu incerc sa devin ceea ce sunt. Nu e usor sa devii ceea ce esti…trebuie sa afli ce esti, mai inainte de a deveni. Toamna imi aduceam cel mai bine aminte de mine. De cele mai multe ori preferam singuratatea si, chiar si cand nu reuseam sa raman singura, cautam cu atata sete aceasta retragere dintre ceilalti, incat deveneam ciudata pentru cei cu care imi petreceam timpul. Ciudat era faptul ca nu mai zambeam, nu radeam, ca de obicei… prezenta mea fiind, de multe ori, absenta. Mergeam totusi in aceleasi cercuri, weekend de weekend, fiindca nu puteam disparea pur si simplu. Asa credeam. Mai tarziu am reusit sa o fac si p-asta.

E posibil ca unii sa imi fi simtit lipsa.

Stiu sigur ca prea multi nu m-au putut uita.

Alt aspect interesant al acestei fiinte. N-a cautat niciodata sa iasa in fata, pe scene. Dimpotriva, adora culisele. Acolo se tes spectacolele, de-acolo se trag sforile si se lasa cortina. Nu a citit nici Nietzsche, Noica sau Cioran. Nu a combinat pastile cu alcool. Alcoolul ii placea doar cat sa-l simta stimulandu-i, pentru scurt timp, centrii placerii. Totul pornea de la companie si atmosfera. N-ar fi baut de una singura sau cu oricine, chiar necunoscuti, oriunde se nimerea. Desi aceasta activitate bahica, veti descoperi, a desfasurat-o uneori in circumstante neconventionale. Mereu intre prieteni. Apoi mai era gustul. Gustul care-i invada gura dupa inghitituri mici, delicate. Pe limba pastra aroma alcoolului inca o vreme. Zambea. Privea. Invata viata.

Nu faceam intocmai parte din trib. Tribalii de multe ori topaiau bezmetici, ametiti de ideile filosofice, satui de literatura universala, de functii matematice. Imi parea ca nu au curaj sa caute in ei insisi ceea ce pretindeau sa descopere din interiorul cartilor. Imi parea ca joaca roluri si ca uita sa isi traiasca vietile.

Eu muream sa o traiesc pe-a mea! Si aveam suficient curaj sau suficienta nebunie sa  incerc. Riscurile erau la tot pasul, le percepeam, le intuiam, dar asta ma determina sa ma incapatanez sa trec prin ele, sa le depasesc, sa le las in urma si sa ies mereu la suprafata. Cumva reuseam.

Multi ani am avut privilegiul de a fi protejata. De langa mine sau mai de departe, ma privea. Prezenta lui ma sustinea. De cele mai multe ori se abtinea sa se apropie si nu intelegeam de ce. Lungi perioade ma indepartam chiar eu atat de mult, incat nici nu il mai vedeam, desi frecventam aceleasi locuri. Insa stiam ca el exista acolo, undeva. Au fost nenumarate momente cand ne apropiam atat de mult ca timpul, lumea, cele ce existasera pana atunci, piereau. Intre privirile noastre, care sagetau criminal printre oameni, dintr-un colt al incaperii in celalalt, la distante de metri, se crea un hau in care cadeam amandoi, pierduti. O tineam asa ore, zile la rand. Un razboi rece in care pielea ne ardea pe sub haine. La finalul sirului de ore si zile, ne trezeam de fiecare data in saruturi, care ne anesteziau creierele si nu mai gandeam despre nimic altceva. Cand limba lui intra printre buzele mele, nu imi cucerea doar gura, ci pe mine intreaga. Cu ochii deschisi ne cercetam reciproc fiecare tresarire. Nimic nu scapa analizei, nici o parte din trupurile noastre nu ramanea neexplorata. Noi, singuri in noapte, ne plimbam brat la brat, facand conversatii. Ne opream brusc. Ii saream de gat, cuprinzandu-l cu picioarele. Ma prindea si ma saruta flamand, purtandu-ma pe brate pe strazile pazite doar de plopi, platani, castani sau tei. Eram noi, printre casele  vechi , incremenite in nopti tarzii, cand vara mirosea a flori de gradina, iarna a fum de lemne arse in soba.

Dar nici unul nu vroia sa renunte la el insusi pentru celalalt… Si-atunci ne rupeam mereu, mereu.

In scurt timp aparea langa el o fata. Suradeam cat sa vada doar el si maream distanta. Alegeam alti oameni, noi locuri. Alegeam pe altcineva. Totul intra in normal, pe o linie relativ mai linistita, mai putin abrupta. Eu deveneam mai cuminte. Ascultam anii ’70 Scriam despre tineri si vise. Exersam poezii. Aflam despre mine ca am nevoie sa ma exprim. Uitam de el. Eram sigura.

…

Si acest noiembrie a venit. Il asteptam. Simteam ca imi va aduce ceva, pe langa un alt an atarnand mai greu intr-un cui din sufletul meu. Nu ploua. Nu era nici prea frig. Inca se mai putea sta pe afara. L-am reintalnit dupa luni, intr-un grup din care nu cunosteam mai pe nimeni. Am fost surprinsa sa il gasesc acolo si cred ca mi-am dorit o clipa sa ma intorc, sa plec. Ar fi fost suspect gestul meu, asa ca am ramas si am petrecut seara aceea cu totii. La inceput, amandoi ne-am jucat unul cu celalalt, ca doi necunoscuti. Ne provocam cu intrebari generale legate de lucruri care ne plac, ne raspundeam taios si ne ignoram doar cand observam ca in jurul nostru, privirile celorlalti deveneau intrebatoare. Cred ca impresia pe care le-am lasat-o a fost aceea a doua fiinte ce se vad si din start nu se pot inghiti. A plecat devreme ca sa revina mai tarziu, la timp sa ma poata conduce spre casa, pe drumul nostru. Chiar si-asa, am continuat sa ne mentinem departe unul de celalalt. Eram prieteni. El pe drumul lui, eu pe al meu. Nu cel drept, nu cel corect, nu singurul. Asa ceva nu exista, trebuie sa fi inteles asta, pana acum.

Imi aduc aminte ca era o noapte cu luna plina. Lumina ei patrundea prin ferestrele goale, in camera aceea straina, in care se retrasese ca sa fie singur. Sau poate nu. Cand am intrat, l-am vazut stand pe marginea patului, sprijinindu-si capul, privind in jos. Mi-a poruncit sa inchid usa si abia dupa aceea s-a uitat inspre mine, incercand sa ma fixeze de peretele de care ma rezemam. Bausem cat sa nu pot ghici nimic din ce putea gandi. Cateva clipe am avut impresia ca prezenta mea atat de aproape de el il deranja. Dar mi-a spus Vino aici! M-am apropiat. I-am cuprins fruntea intre maini si am lipit-o de mine. M-a strans puternic. Am ramas asa o vreme, nu stiu cat. Eu nu miscam. Ii priveam silueta in semiintuneric si nu intelegeam cum au trecut ani. Imi doream ca timpul sa se opreasca putin mai mult in noaptea aceea si sa mai ramanem asa. Linistea era intrerupta de muzica ce razbatea de dincolo. S-a ridicat, mi-a prins obrajii in palme. Ce imi faci tu mie? si-a inceput sa ma sarute. Nu tandru, nu doar cu pasiune. Fiecare atingere a lui, pe buze, pe gat era executata ca o pedeapsa pe care dorea demult sa mi-o aplice. Nu ii pasa daca ma durea si imi soptea la ureche ce vroia sa imi faca. Furtuna declansata de furia lui a avut asupra mea efectul trezirii si constientizarii momentului. M-am lasat inundata de toate dorintele trecute si, amplificate de cele prezente, revarsam catre el cele mai erotice gesturi de care puteam fi capabila, cunoscute si necunoscute pana atunci. Dansam inclestati si ne impreunam cu fiecare bucata a spatiului in care ne refugiasem, intre patru pereti. In noaptea aceea, Gupa mi-a aratat o noua dimensiune a ceea ce stiam eu ca ar fi Eros.

Si cei care nu pot auzi muzica, de ne-ar fi vazut dansand, ne-ar fi considerat nebuni!

Mai tarziu, impinsa de cursurile de filosofie de la universitate, am pus mana pe-o carte de Nietzsche. Am petrecut seri de neuitat cu acest domn, care, intr-o perioada destul de stearpa a vietii mele, a reusit sa ma faca sa rad cu lacrimi!