Secretul sta intr-o ureche!

In sapte zile, Gupa a reusit: sa ma invete ”arta” sarutului, cum sa refuz, determinata, invitatia la o partida de sex protejat, sa se indragosteasca de Tina, o bucuresteanca raraita, suficient de diplomata cat sa-l lepede gen ”no hard feelings, babe”, sa o prinda in plasa pe Ralu. Si nu concuram la jocurile olimpice.
In plus, eu am asimilat notiuni noi, ca de exemplu: indiferent de constitutia fizica, pot da cu pumnul, avand efect. Dupa contact, cat timp a fost ametit si surprins de lovitura mea spontana, lui Gupa i-a parut rau ca imi aratase, cu ceva timp in urma, punctele slabe unde ar trebui sa tintesc, cum sa imi asez degetele in palma pentru a construi pumnul, astfel incat sa nu ma ranesc, pozitionarea corpului gata de atac. Cel mai important: neve-ul, care aproape garanta reusita. Recunosc, nu m-am gandit nici o secunda la teorie, atunci cand, in mijlocul discotecii in aer liber, l-am vazut pe Gupa dansand cu Tina ”la sentiment”, el, care nu dansa niciodata. Impunsa din spate de lantul infinit de stramosi tribali, atacul a fost masura prompta de umilire si reducere la tacere a inamicului. Pumnul s-a lipit in stanga jos, intre barbie si obraz. Pe mine sigur nu m-a durut deloc. Sangele nu doar imi curgea. Tresalta, nemaiincapand in vene, artere si capilare, gadilandu-mi epiderma intr-un mod placut, pana aproape de extaz.
Am facut pace. Am incheiat un pact verbal, un armistitiu in urma caruia nici unul dintre noi nu castiga si nu pierdea razboiul. Din cand in cand, totusi, natura noastra martiala depasea limitele si ajungeam sa ne contram, fie doar din priviri sau gesturi, fie din cuvinte.

Si-acum, desi nu ne-am mai intalnit de mult, daca ne-am regasi la o cafea, Gupa si cu mine ne-am impunge mai intai cu baionetele, abia dupa aceea ne-am intreba de sanatate. Toate acestea le-am pastrat. Tina s-a pierdut undeva in acea vara, in urma noastra. Ralu, pe care Gupa a purtat-o dupa el o vreme la intalnirile de weekend, cand ne strangeam multi in jurul meselor de pe terasa continental, s-a desprins in liniste. Dupa anul acela, am ramas cu certitudinea ca nu sunt pui de dac, ca stramosii mei nu au urmat sirul istoric, drept, al romanizarii. Nimic din mine nu aduce a liniste, a statornicie. Nu ma vad umbland cu turmele pe pasunile mioritice si intorcandu-ma la bordei pe inserat. Nu ma vad dornic de a ramane aici doar pentru ca de aici ma trag. Sangele, care imi alerga prin vene cand l-am pocnit pe Gupa, ma face sa cred ca ai mei erau cel putin romani. Prea imi place sa zburd pe coclauri, prea mult visez la cucerirea lumilor, prea ma avant in lupte netinand cont de rani sau alt gen de pierderi!
Pe la noua ani, circula in clasa noastra un zvon, dupa orele de istorie: cine are taietura de la lobul urechii mai larga, e din dac. Cine o are ingusta, e din roman. Asfel, ne umpleam pauzele studiindu-ne unii altora urechile, atat stanga cat si dreapta, ca analiza sa fie completa si corecta. Mi-am asteptat rezultatul cu emotie.
– Esti din roman! Au strigat mai multi verdictul.