Condamnati la viata

 “Te intrebi, probabil, de ce m-am intors in trecutul acela. Il numesc ”acela” fiindca traiesc zi de zi cu sentimentul ca viata mea este formata din tot felul de trecuturi, pe care le separ doar prin adjectvul demonstrativ, amintit mai sus. Dupa cum observi, denota departarea, asa cum trecuturile mele vin de la distanta, pe rand sau de-odata, coplesindu-mi prezentul. Citeam zilele acestea undeva ca, de la o varsta, viata fiecaruia devine un sir nesfarsit de amintiri, care revin ori de cate ori ceea ce se desfasoara in prezent activeaza o imagine depozitata in memorie. Astfel, un sarut te intoarce la primul. Prietenii actuali te fac sa-ti lipseasca cei din tinerete si parca nimic nu mai este ceea ce era. Valoarea se estompeaza pe an ce trece, saruturile devin lipsite de esenta si voluptate, prietenii ii tii in jur ca scut contra singuratatii.

  In vremurile astea, viitorul, fie el doar ziua  de maine sau urmatorul minut ce se roteste ticait pe cadranul ceasului de la mana, pare gol, vidat. Casa de lemn din munti nu exista. Padurea de brazi nu-mi strajuie prispa, numai privirea mea se arunca peste zari. Nu astept nimic si pe nimeni. Sa vina ce-o veni! Imi este egal cu zero oricate iubiri neinsemnate m-or mai strabate, nenumarate fie treptele pe care le-as mai urca, proiectele duse la bun sfarsit pentru desavarsirea acestei fiinte.  Antiteza, contradictie, anti-eu. Intre mine, omul actiunii, adeptul lui ”a face”, robul credintei in nonexistenta nici unei limite: totul este realizabil in planul actual. Si mine, prizonierul propriei-mi vieti, fauritorul de vise, minierul, giuvaergiul, groparul. Este incaierarea dintre trupul care traieste momentul si sufletul ce-l anima, ce se zbate inauntru, intors inapoi. Se va sfarsi in ziua, de care batranii care se strang pe la porti, pe inserate, povestesc  ca se va ridica la cer…In cele mai sumbre momente, ma vad asteptandu-mi cu nerabdare finalul, desi viata mea, statistic vorbind, este undeva pe la mijloc, daca nu chiar in prima jumatate.

   Discutiile noastre de prezent ne transforma in virtuali? Spune-mi ca nu suntem virtuali, ca nu purtam masti polidimensionale, ca,  daca vom deschide ochii si vom aprinde o lumina, aceasta realitate ramane,  nu dispare ca in filmele alea sefe, pe care nu le sufar… Jura si tu ca suntem palpabili, vii, carnosi, calzi, indiferent de suportul media pe care il utilizam! Este adevarat ca scrisul pe hartie era tangibil, cu urmele mainilor noastre pe foi, dand impresia ca, daca atingeam t-ul si i-ul si g-ul, aveam sa ajung pana la degetele tale. Este prea adevarat ca o luna s-a dilatat in mai multe luni, care s-au inmultit in mai multi ani, care au depasit un deceniu. Nimic mai real ca am sculptat, ca orice creator de rand, figuri de  copii… si cam atat. Dar jura ca toate, pe rand sau luate impreuna, nu ne risipesc! Pana atunci, voi continua.”