Era o vreme cand credeam ca trenul sosind in gara e laitmotiv in viata mea, ”firul rosu”, care traverseaza aceasta naratiune, cum ne repeta in continuu profa, la orele de romana, incat ajunsesem sa ma simt ca taurul din corrida in fata matadorului: vedeam numai rosu in fata ochilor. Dar Firul simbolizeaza o cale, iar eu nu am urmat niciodata doar una.
Acum imi dau seama ca nu am mai trecut prin vreo gara de mult, nu am mai mers cu trenul de secole si de asteptat…nu mai astept.
…
Nu stiu cum de m-au lasat ai mei sa ies in oras. Nici nu cred ca i-am aburit cu ceva. Le-am spus pur si simplu ca merg pe faleza. Urma sa am buletin, ceea ce inseamna ca aveam mai putin de paisprezece ani, de aceea ma mir. Poate credeau ca fac ceva important, intalnindu-ma cu cei de la 23. Poate isi inchipuiau ca vorbim despre admitere si schimbam culegeri de matematica (desi nu plecam de acasa cu vreo carte-n mana). Nu stiu ce era in mintea lor, ii voi intreba, cat mai am pe cine. Daca se temeau sa nu patesc cate ceva, sigur se cenzurau. In cazul in care, acest scenariu imaginat de mine, e adevarat, atunci le multumesc. Am avut atata libertate, cat sa pot da uneori si altora, prizonierii cartierului, ai scarii de bloc! Si cand libertatea aceea mi se parea insuficienta, imi faceam rost singura de doze. ”Pe vremea mea”, nu aveam nevoie de droguri. Era suficient sa fug o suta, doua sute de metri, in cea mai mare viteza (eram chiar buna la probele de atletism viteza – mai slab stateam la sprint, dar recuperam pe parcurs), sa simt ca imi flutura vantul in plete, ca si cum viata trece in fuga prin mine, sau sa cutreier singura, privind la oamenii care nu ma observau…
Orasul nu era mare, dar mie imi parea imens. Cum plaja, de doar cativa metri latime, devine pentru puii de broasca testoasa un hau urias, care trebuie traversat cu orice risc, pentru a avea sansa la viata. Si-n apa sa nu te crezi scapat!
Imi placea sa pornesc pe stradute, sa las in urma inchisoarea blocurilor cu gardienii ei cu tot, baieti de cartier sau smecheri din zona, cum li se mai spunea, sa trec pe langa casele ramase neatinse de buldozerele progresului comunist, sa arunc ochii printre zabrelele gardurilor pana dincolo, in gradini… Casele se opreau in buza calarasilor, un fel de calea noului, unde blocurile nu erau doar blocuri, ci se intindeau in nesimtire spre cer, cu pana la zece etaje, sezand pe pravalii nou deschise, foste consignatii la inceputul anilor ’90, transformate in shop-uri cu toale in trend, de unde mi-am luat primii bocanci. Ecologici. Mergand inspre arteziene, mai treceam pe langa un non stop in colt, un kodak, un xerox si ”La Casete”. La Casete gaseai casete. Printre resturi, mai aduceau noutati rock. Initial eram incantata de existenta lui. Mi se parea cel mai misto shop de pe marginea stanga a fluviului. Mai tarziu, am fost dezamagita sa aflu ca albumele comercializate acolo, erau lansate cu un an – doi inainte sa le zarim noi in vitrina. Pana la urma, ne multumeam si cu firimiturile acelea de actualitate muzicala distorsionata, fiindca la mai mult de atat nu aveam de ce sa visam. Reusisem sa ies din cartier, dar sarma inchisorii mele se oprea la kilometrul unu, langa oras. Casetele primite cu ratia, precum painea, pana-n ’89, imi aratau ca liberatea la care visam era limitata, imi opreau visele la granitele orasului, nu puteau zbura mai departe. Ratia de rock de la mama lui, pe care puteam s-o achizitionez de La Casete, ma transforma intr-un fel de Altfel Decat Restul. Iar cei care, prin mijloace deosebite, aduceau in oras un album proaspat lansat, deveneau zei. Zei doar pentru cei altfel decat restul.
Toate imaginile acestea, conturand orasul ”meu”, imi sunt de pret fiindca fac parte din scurta perioada de cand l-am descoperit si pana a murit in urma mea… atunci cand am plecat de-acasa. Tot ce este trist intre mine si el se leaga de faptul ca eu am parasit acest oras inainte sa ma mut efectiv in alta parte. Am plecat de nenumarate ori si de fiecare data cand m-am intors, orasul a devenit din ce in ce mai putin ”al meu’. Intre clipa eliberarii dintre betoanele cartierului si cea in care am trecut de kilometrul unu pentru prima data, s-a scurs doar o farama de timp, asa mi se pare. Dar farama de timp contine atatea ingrediente, in proportii mai mari sau mai mici, incat e mai tare decat cel mai mediatizat concentrat de gatit. Farama magica!
Ma intreb, de exemplu, de ce m-am imprietenit cu Franz si Marius? Initial nici nu stiam exact care dintre cei doi e Franz si care e Marius. Habar nu am cand i-am vazut prima data. Dar de vorbit cu ei cred ca am vorbit mult mai tarziu, intr-o zi in care aparuse un nou numar HMM. Mai cred ca se plictiseau de moarte de m-au bagat in seama si ca nu aveau bani sa isi cumpere revista, pe care eu o tineam sul in mana, ca pe un trofeu. Peste toate astea, daca nu ar fi aparut Gupa in preajma, cu toata plictiseala si lipsa de bani, cuplul Franz – Marius nu mi-ar fi sesizat prezenta nici astazi. Imagineaza-ti un loc pustiu…nu te gandi la desert, fiindca suntem in ditai orasul! Un loc pustiit, inainte de a se umple de lume. Ca o piata inainte de concert (eh, dar nici chiar!). Asa era vara, pe la patru, La Pietre. In caldura aceea enervant de coplesitoare, care te lasa fara aer, cand soarele se lipea parca de tine si te ardea, nimeni nu iesea din casa decat dupa ora cinci. Atunci se mai potolea nebunia si briza fluviului avea suficienta putere sa racoreasca asfaltul inmuiat. Cred ca alesesem sa fiu ”matinala”, pentru a prinde un moment de singuratate, inaintea aparitiei sirului de tineri, care se perindau pe-acolo in fiecare dupa-amiaza din vacanta de vara. Imi placea uneori sa ajung La Pietre prima, sa stau sa vad pe nimeni – cata vreme nu ii cunosteam, pentru mine erau nimeni – pana isi facea careva aparitia, dintre cei pe care ii stiam de prieteni, de pe timpul iesirilor in ploaie, langa clubul privat de la munte.
In ziua in care m-am cunoscut cu Franz si Marius, ajunsesem ca de obicei prima, iar ei, in urma mea, au sosit la cateva minute distanta. I-am studiat cu coada ochiului si i-am vazut privindu-ma cu multe semne de intebare deasupra capetelor, susotind ca babele de la tara, pe marginea ulitei. Stiam ca se intreabau cine sunt: o aparitie noua in zona. M-am apucat sa rasfoiesc revista in liniste, facand abstractie, pana cand a sosit Gupa. Era in trecere, doar. Ma si miram ce cauta la ora aia? Mergea in port la frate-su’, asa ca m-a salutat si ne-am inteles sa il astept acolo pana se intorcea. Cand Gupa a revenit, eu, Franz si Marius discutam aprins pe marginea trupelor din revista sau mai bine spus, dupa cum invatasem de la el, ii lasam pe cei doi sa se afirme, iar eu ascultam fascinata balivernele lor. Din mersul lui cracanat, Gupa s-a oprit brusc. Era gestul specific lui, atunci cand vroia sa isi arate cat mai vizibil, surprinderea. Atat Franz, cat si Marius erau absorbiti de continutul HMM-ului si nu l-au vazut pe Gupa, la cativa metri mai incolo, facandu-mi semn din degetul aratator, ca si cum as fi comis o eroare. Din gestul lui, puteam sa inteleg mai multe: sa am grija ce vorbesc, ce fac, sa nu stau prea mult in preajma celor doi fiindca imi pierd vremea, neavand ce sa invat util de la ei, ca acestia nu fac parte din cei ”admisi” in cercul lui, ci doar din acela al ”acceptatilor”. Era mai mult decat suficient pentru mine sa detin atatea informatii la prima mana. Pe vremea aceea, informatiile furnizate de Gupa treceau prin mintea mea fara a mai fi filtrate. Adica le luam de bune. Cu timpul insa, am ajuns la un alt nivel, analizandu-le si in functie de interesele pe care Gupa le avea in momentul in care imi oferea pe tava toate datele de care as fi avut nevoie, legate de oamenii cu care intram in contact si pe care el ii cunostea de mai multa vreme. Stiu ca pe baza lor, am evitat sa intru in multe conflicte, sa scap de numeroase neplaceri, sa ies deasupra ca untedelmnul, sa nu ma amestec cu neghina. Totusi, uneori, ca sa fac in ciuda lumii, ca sa nu fiu asa cum asteptau altii sau doar pentru ca ”asa aveam chef”, ma furisam in preajma unor elemente umane cu care nu aveam nimic in comun, cu ale caror idei si fapte nu eram de acord, care nu ma atrageau decat pentru ca nu aveam ce sa caut cu ei. Pe Gupa ”prostiile” mele – cum le numea el – il enervau, iar pe mine ma amuza teribil sa il provoc, sa il impung in joaca. Atat doar, pentru ca la final, dreptatea era de obicei de partea lui. Si eu stiam asta inca de la inceputul jocului, dar nu o recunosteam decat la sfarsit, pentru ca nu ar fi avut nici un farmec sa capitulez.
Multi ani, Gupa a aparut si a disparut din calea mea, precum firul acela rosu, din naratiune. Aparea sa imi transmita ceva, sa ma insoteasca putin pe drum, din cand in cand. Ca un tovaras de calatorie, cu care iti face placere sa schimbi impresii. De Franz si Marius nu imi aduc aminte sa mai fi auzit, din vara aceea. Poate ca au mai trecut prin preajma mea si in vara urmatoare, insa nu i-am mai vazut. Ei sigur mi-au simtit prezenta, fiindca Gupa, in lumea celor ”altfel decat restul”, era un zeu. Daca vroiai sa pui mana pe Divine Intervention, cel mai nou album Slayer, trebuia sa il cunosti pe Gupa. Iar eu eram ”la maitresse du roi”, dar in sensul cel mai pur al cuvantului, daca puteti gasi un astfel de sens in cuvantul maitresse.
luciabordeianu 