luciabordeianu

to walk, but how to rise I’m learning by myself.

to talk, but to express I’m still not sure I sought the start.

to dress and I believe is harder to expose a nude.

to fear, so now I’m fighting all to overcome.

to listen quietly, that quiet sorrounded me like a tomb.

to be as anyone, where is someone as me I can’t find.

to stay out of dreams at the end of night, the day ones gave me these wings.

do not speak to any stranger, while I’m also one for the others.

…

I’m so a stranger for me too, with these blue wings,

under my dress, my fears, upon my naked body.

I wonder how they work, what they were teached to do…

Aici la tine parca esti intr-un turn. Pe geamul asta incape teava unui tun. Sau tu. 

Ma intereseaza mai mult ce poate veni pe geam, inauntru, nu chiar ce poate iesi.

E intim. Mic si intim, cam rece, cu peretii astia goi, putin scorojiti in colturi. Uite, vezi? Acolo! Niste pete in urma unor infiltratii vechi de la ploi, de la zapada topita. Cam expus, fara perdea in fereastra. Totusi in siguranta, la inaltimea asta. Un spatiu ce te caracterizeaza. Mai torn? Te-ai ametit?

Ne tavalisem pe podeaua de lemn nelacuit. Aveam pe jos doua presuri turcoaz, tesute manual. Le purtam cu mine oriunde ma purta viata. Presurile fugisera, ghemuindu-se la picioarele noastre. Acum intre noi erau doua pahare scurte, o sticla de vodka, una de jager, felii de lamaie prafuite in zahar brun, o caserola din plastic, cu douasprezece capsune fara gust, de la supermarket. Le-am numarat. Ma usturau buzele fiindca el ma muscase mai devreme, pana la sange.

Toarna! Sunt ok.

Am strans o felie de lamaie deasupra paharului meu iar lichidul transparent s-a incetosat. Am muscat o capsuna si m-am strambat. Am scurs paharul deodata si vodka mi-a ars gura. Buzele imi zvacneau in ritmul inimii. A facut o tigare si am tras pe rand. Nu mai vorbeam. Pufaiam o pipa a pacii. Nu mai era razboi intre noi.

Tudor se afla in delegatie, de vineri pana duminica. Cine poate crede acest scenariu?

Nu imi mai pasa. In turnul meu fara tun putea sa se retraga cateva zile. Apoi putea pleca in lumea din care sosise, lasandu-ma asa cum m-a gasit. Peretii armurii mele nu ii mai permiteau infiltratii, oricate pahare umplea, oricate tigari ar mai fi rulat. Fumul devenea un abur cald, amestecat cu respiratia noastra alcoolizata. Lamaie, zahar brun, capsuna fada, jager. Cerul se facea de un albastru inchis, se innegrea cu viteza, acum, cand noaptea venea mai repede peste zi.

Ce faci la sfarsitul saptamanii viitoare? 

Lucrez la un proiect cu astia din grupa mea. Ceva despre cultura muzicala underground. De ce?

E ziua mea, stii…

Stiu.

O sa ies undeva, dar nu stiu in ce companie.

Aha. Si?

Poate reusim sa ne intalnim.

Unde vrei sa ajungi?

E un concert. Nu stiu, un amic ar vrea sa mergem. Poate vii si tu.

Poate. Un concert as putea lega de proiectul ala. Nu as veni singura.

Poate ne vedem acolo. Vorbim.

Poate iti voi cunoaste iubita. 

Hmmm… Esti rea acum?

Nu doar acum.

Il caut pe intuneric. Suntem deja in bezna. Ii gasesc fata si ii ating gura cu degetele. Mi le strange intre dinti. In creier, endorfina isi face de cap si schitez scenele unor scrieri. Abia astept sa plece, sa ma apuc sa tastez tot ce imi trece acum prin gand. Dar pana atunci, stimulez cresterea cantitatii acestei substante, de care cred ca sunt din ce in ce mai dependenta.

Nu am regasit Alzheimer printre membrii familiei mele. Alte boli au ros trupurile din care am descins. Si sigur una dintre ele si-a facut deja cuib in inima mea, imi inunda vasele pana in cele mai ascunse colturi, pana in varful degetelor cu care tastez aceste cuvinte ce va vorbesc despre ea. Aleg sa o ignor, fiindca, in ciuda fortei cu care ma va lovi peste cativa ani, acum, chiar in acest moment, nu conteaza. Si cine stie daca nu ii voi juca o farsa, murind pur si simplu de ras sau inecata cu saliva. Dar Alzheimer cine e? Nu il cunosc… Am atatea amintiri aici, cu mine, incat cred ca ar trebui ca oamenii de stiinta sa se adune intr-un congres, intr-un laborator sau intr-o crasma si sa imi ofere un nume pentru aceasta boala, daca nu au facut-o deja si eu nu am aflat. Cum s-ar numi opusul uitarii?

Bucuresti, 5 octombrie 2016,

Dragul meu prieten,

astept de obicei noaptea pentru a scrie. Da, scriu, intrerupt si fara vertebra, de cativa ani. Cand nu o fac ma scufund in adancurile mariane ale vietii si ma sperie gandul ca odata si-odata ma voi scufunda prea adanc. Da, iti scriu tie si iti marturisesc ca florile de camp au ramas florile mele. Refuz orice altceva, buchete aniversare, trandafiri rosii din partea iubitilor indragostiti de imaginea mea. Le explic scurt: nu imi place sa primesc flori… Doar candva, un manunchi de flori de camp, imi amintesc, m-a facut sa plutesc. 

Pe o strada anume, odihnindu-se pe bordura unor case demodate, o batrana anume, invelita in batic negru, vinde buchetele cu flori de camp, violet, galben, alb, roz, la doi lei.  Ma opresc si aleg cel mai vested manunchi strans cu ata, cules de mainile acelea uscate, il miros si ma indragostesc iar. Il iau cu mine si ii las doi lei. Si in acele zile sunt cea mai fericita copila din lume!

Iti multumesc pentru flori. Le-am pastrat pentru totdeauna.

cu drag, 

Elisa

Send

Reply

Genova, 5 octombrie 2016,

Draga mea prietena,

sa nu te opresti din scris si sa nu te afunzi in gropile mariane. Ramai.

cu drag,

Ian

Send.

Imi lipseste. Nu imi dau seama cum sau cat de mult, dar prezenta lui, cu care incepusem sa ma delectez, a lasat un hau negru si nici nu il pot umple, nici nu il pot traversa. Sa fi urmat cursuri de alpinism, tot nu m-as fi simt in stare sa ajung pe partea cealalta a gropii cascate in fata mea. Tudor cred ca isi vede linistit de viata lui, alaturi de o femeie pe care nu am vazut-o niciodata in realitate, doar in cateva poze postate in albumele de pe facebook. E frumoasa, rade mult. De ar fi putut, as fi fost multumita sa il pot imparti, fiindca eu nu am nevoie de un adapost, ci de ceea ce el e in esenta: un om de stiinta. Perspectiva lui de a analiza materia, antimateria, in ansamblu ori in mici detalii, ma ajuta sa pot intelege aspecte pe care mintea mea, mult prea libertina si nestatornica nu reuseste sa le prinda din fuga cu care m-am obisnuit sa trec prin viata, zi de zi. In semiintuneric, Tudor aparea cu faclii si peretii pesterii de unde incercam sa ies la lumina, isi dezvaluiau formele. Aveam nevoie de el sa urmez calea fara sa bajbai, insa el nu a inteles.

Stiu ca intr-o zi va reveni in fata casei mele, va bate la usa si ii voi deschide. La prima vedere nu ar urma sa ne spunem mare lucru si l-as lasa sa intre.

Dar pana atunci…

Urmez studiile universitare si ma simt izolata, inconjurata de tinerii mei colegi ce nu s-au desprins inca din bratele lui Eminescu. Coaja oului din care au eclozat nu s-a detasat total de puful aripilor lor si va mai trece o vreme pana vor indrazni sa incerce zborul. Ei ma cred de-a lor, tenul meu ii inseala, statura mignona. Si le par introvertita, posibil, fiindca nu rostesc prea multe cand jucam biliard si bem mochaccino, cappuccino in ferestrele dintre seminarii, in Leu. Dar ce sa aleg sa le spun eu?

De peste cincisprezece ani nu am mai trimis scrisori. Atunci luam foi albe si stiloul, il incarcam cu cerneala din calimara si incepeam sa insir randuri, randuri, aplecate inspre dreapta, rotunde, literele: ”Dear…”. Apoi alegeam un plic, strangeam cu grija paginile, le impingeam usor inauntru, imaginandu-mi cum la sfarsit de saptamana, peste Atlantic, alte maini vor rupe impaturitura cu nerabdare, cautand curioase ravasul.

Mi-am facut un ceai de plante culese din gradina, uscate in casa si adunate in borcane, pe categorii. E de menta si musetel, cu doua lingurite de miere de salcam. Lingurita metalica ramane in cana fierbinte si atunci cand sorb licoarea, imi impunge usor pometii. Mereu le uit inauntru, in cani fierbinti cu cafea, cu ceai. Privesc tastatura si pagina alba, goala, deschisa dupa click stanga pe compose. Ma gandesc la mainile care, poate chiar in aceasta noapte, vor deschide cu nerabdare scrisoarea mea, apasand click stanga pe inbox. Ma gandesc ca imi placeau foile albe si cerneala…Tastez.

 Bucuresti, 4 octombrie 2016

 Dragul meu prieten,

    uite cum naravul de a desface firul in patru ma impinge sa incep cu cercetarea acestor prime trei cuvinte: dragul, meu si prieten. Dragul reprezinta acum o certitudine. La inceput a fost presentiment. 

    In clipa cand ai aparut pe usa aceea si ai ramas aproape lipit de ea, dupa ce s-a inchis in urma ta, nestiind ce ar fi trebuit sa faci, sa ne privesti, sa ne saluti sau sa taci, asteptand linistit ca degetul aratator al doamnei micute, cu trasaturi incruntate sub parul grizonat, sa iti indice spatiul predestinat din spatele clasei, locul unde ma aflam eu, am simtit ca imi vei fi drag. Stateai acolo, in fata noastra si, desi stiai ca zeci de ochi te priveau uimiti, tu nu te miscai. Si oricat mi-as fi dorit sa te intorci catre noi, nu ai facut-o. Parca nu existam. 

Cu doar un moment inainte de tine, cei trei pereti si ferestrele desenate cu vitralii, pe care se prelingea lenes soarele unei zile de toamna, cum a fost si ziua de azi, ma strangeau ca un corset. Tavanul ma apasa peste tample si nici unul dintre noi toti nu auzea vreun suflu in jur, pe langa glasul ascutit al doamnei grizonate, sunet ce ne sfasia auzul. Cu puterea a doi ochi mici, sfredelitori, ne ingheta sufletele. Martirule! Ne-ai eliberat din tortura orei de romana si cateva minute arsenalul verbal, substantival, adjectival, adverbial, prepozitional, pronominal, conjunctional, interjectional, cu care aveam sa ne obisnuim  in urmatorii ani, pe care urma sa il domolim sub vraja mintilor noastre si sa ii inmuiam fierul in focul inimilor, s-a napustit asupra trupului tau ce doar parea firav. Nu te-ai clintit, insa ti-am zarit obrajii rosii, ascunsi printre suvitele de par blond, care-ti ajungeau, drept, pana la umeri. Si neplecat ai intrat pe randul meu, veneai catre mine, mai sigur si mai singur decat oricare dintre noi. Si ochii caprui iti ardeau umezi. Eu i-am vazut. Tu stii?

    Te-ai asezat in dreapta mea, pe malul celalat al culoarului si intre noi se scurgeau, in fiecare ora, pasi scrutatori de profesori. De-aproape te puteam ocroti.

    Astazi a devenit certitudine. Ai ramas drag si prieten, totusi nu doar al meu. Te impart cu intreaga lume si cu timpul.

…

Elisa

Send.

Reply.

Genova, 4 octombrie 2016

Draga mea prietena, 

    observ cuvintele tale, care imbraca in conotatii mult prea pretioase cea mai banala intamplare. Detii o bagheta magica sub care dovlecii se transforma in calesti si sobolanii in garzi imparatesti? Eu sunt tot cenusar si nu am vrut niciodata sa ajung rege intr-un palat. 

Dar ma intreb… iti mai plac inca florile de camp?

al tau drag prieten,

Ian

Send.

Exista oameni frumosi. S-au dus, nu mai sunt. Insa au ramas aici, in mine, la fel de vii, senini, calzi. Zambetele lor, privirile albastre incruntate, mirate, ochii tristi-visatori ori veseli, le vad in fata mea, ca si cum ne reintalnim frecvent si stam la taclale, la o cafea sau un pahar de vin, cincizeci de vodka. Am apucat sa bem impreuna, asta ma alina. Si mai sunt tot felul de alte maruntisuri care imi mangaie dorul de ei. Am jucat baschet, beneficiind de indulgenta, fiindca la driblari eram cum eram, insa la ochire stateam foarte prost. Asa ca pasam. Am intins si tras de strazile orasului, razand si visand la ce vom face cand vom fi mari. Am invatat pasi de dans in ringul dintre catedra, tabla si banci. Eram subtire, mica si atat de usor de invartit pe jailhouse rock, hound dog… Am fumat, chiar daca asta ne omora si stiam. Stiam… Unii mi-au inteles dorinta de a porni sa descopar lumea. Unii au vrut sa plecam impreuna. Altii m-au lasat sa trag cu ochiul la teze la mate, schimb la schimb cu teze la romana. Cineva m-a batut cu mana pe umar prin curtea liceului, cand nu ma regaseam acolo si mi-a soptit la ureche Bacovia. Poate mi-au citit poeziile pe care le fluturam pe sub nas, prin baruri, cand chiuleam. Poate nu. Cu unii am scris texte si le mai pastrez.

Numaram anii… 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18… Unii s-au oprit in jur de douazeci, eu inca mai numar.

Am parul lung in amintirea lor, a mea. Si le-am promis ca nu ne vom plictisi, ca vom trai atat timp cat mai sunt in viata.

In lumea noastra, cineva mereu supravietuieste si trebuie sa ramana cat mai viu, pana la sfarsit. Legamant.

Si nu te-ai casatorit pana la varsta asta?

…

Cunosc putini care au facut-o. Dintre aceia si mai putini fericiti astfel. Cativa au divortat. Nu intru in atatea detalii la un lunch, in pauza unei zile de munca. Oricat de boem e centrul vechi la Il Peccato, nu ma inmoi. Iar blonda asta cu parul pana sub umeri, intins meticulos cu placa, in zori, probabil inainte sa-si bea cafeaua… blonda asta cu sprancenele tatuate la beauty saloon, parfum cu care ma plesneste peste fata, in fiecare zi, la birou, dar si aici, in spatiul deschis al terasei unde servim pasta al dente. Eu alla matriciana, ea carbonara. Ei bine, are nevoie de un raspuns standard si office iar eu sunt pe cale sa i-l ofer.

Nu ma grabesc si vreau sa gasesc persoana potrivita.

Hahahahaha! Ma tavalesc de ras! Ma rostogolesc la vale pe o pajiste lina, pe un deal inverzit, hohotind si chiuind. Iuhuuuuuu! Eeeeheeeeeee!

O privesc in ochii albastri, rimelati insistent sau lipiti cu gene false (nu ma prind din prima, vederea mea e slaba, soarele ma sageteaza si nu pot purta ochelarii, i-am uitat langa tastatura), ii zambesc sincer si sug din pastele fierbinti.

O simt satisfacuta pe deplin. Acum nu se mai crede chiar atat de singura. Suntem doua, asteptand persoana potrivita. Slava cerului ca nu aceasi persoana! M-ar sfasia cu unghiile acestea portocalii, lungi si inconvoiate precum ciocurile pasarilor de prada.

Probabil traversez una dintre cele mai romantice perioade ale vietii mele. Nu ma refer la legaturi de iubire. Intre noi fiind vorba, le evit, cred eu, cu maiestria unui toreador. La nevoie, ucid. In mine sau in cel din fata mea, implant cutite cu lame lungi, ascutite. Le sterg de maneca si plec mai departe. Uneori privesc in urma omul. El ramane in viata, in viata lui, deci nu pot fi acuzata de crime. Si criminalii pot visa, pot trai linistiti intr-o lumea a lor. Si vulturii pot plana, pierduti deasupra norilor. Si vulturii se rotesc. Macar o data in viata se mutileaza pentru a supravietui.

Este aceasta o vreme a visarii si a iubirii fara tinte precise. Iubesc oamenii care dau peste mine pe strada, oprindu-ma o secunda in acel loc. O secunda cand acel loc merita fotografiat si arhivat in gand. Mai tarziu, gandul se va transforma in cuvant. Iubesc fetele deformate de timp, ale cladirilor batrane si oglinzile de geamuri ale celor noi, in care eu si batrana ne privim trupurile reflectate, in tacere. O alta perspectiva. Trag cu placere aerul combinat cu compusi chimici nocivi, o otrava ce imi aminteste ca intr-o zi voi muri. Dar ziua aceea e departe si ma gandesc ca, atat cat traiesc aici, trebuie sa trag pe nas cat pot, din tot ce se iveste imprejur. Fiecare iz, parfum, putoare, aduce o poveste. In urma lor se afla fiinte pe care le descoperi. Daca te opresti putin din drum sa observi, daca un strain grabit te loveste din mers peste umar, facandu-te sa te rotesti in loc, precum vulturii.

Este toamna si stau cu bratele rastignite pe spatarul din lemn prelucrat al unei banci in Cismigiu. Cis mi giu. Cum suna ca un cantec… Ritmuri. Bat ritmul meu cu degetele, ca si cum as avea de o parte si de cealalta cate o masina de scris. Sub pleoape trec de pe un rand pe altul, literele se imprima pe retinele mele transparente. Banca e retrasa, nu vine nimeni si nu am nevoie de altceva mai mult decat de spectacolul naturii. Iubesc zilele acestea triste sau care intristeaza. Din mijlocul lor m-am nascut eu, exact cand multe din jur mor sau adorm sau amortesc. Secretul ar fi ca rasare viata din fiecare moarte…

Hai, hai! Revino pe Pamant, Elisa! Si daca nu vreau? E minunat aici, deasupra norilor! Apar varfuri de munti, inzapezite, zaresc oceane si deserturi. Plutesc…

Probabil traversez una dintre cele mai romantice perioade ale vietii mele. Nu castig atati bani cat sa imi permit rasfaturi culinare. Dar nu le doresc! Nu mi-ar satisface nici o pofta, nici macar una strict gastronomica. Castig atat de putin incat nu imi lipseste nimic. Dar daca as dori ceva anume, s-ar materializa sub puterea unui miracol. Nu am prieteni. Telefonul personal imi suna atat de rar, incat existenta lui, ca mijloc de comunicare, imi este aproape insesizabila. Totusi, cand suna, dincolo e cineva important cu adevarat. Noptile imi sunt umplute cu vise. Visez orice de pe lumea asta. Sunt aici cu voi sau pe un continent peste un ocean. Trec pe strazi, pe langa cladiri-oglinzi ce se ridica in cer si parca norii sunt mai aproape, pe mai multe etaje. Urc si cobor trepte de piatra, pe strazi inguste – labirint, intr-un oras cu totul si cu totul albastru. Alteori visez din alte lumi.

Temerile mele sunt, insa mai putine ca ale tale, care te feresti sa visezi, care nu vezi vulturii planand, dincolo de nori. Temerile mele, iubirile mele.

Dar nu ne-am intalnit. Doi melci retrasi in cochiliile lor, in fata unui pericol iminent, asta eram. Mimoze. Eu, in iatacul meu de trei pe patru, unde nu incapeau multe piese de mobilier, in afara unui pat ingust, a unui dulap cu doua usi, mancat candva de carii, a unui birou, pe care mi-l achizitionasem la oferta dintr-un magazin de bricolaj. Prin ochiul ferestrei putea trece doar trupul meu. Ochiul nu l-am acoperit cu nici un fel de panza. In nopti cu luna plina, am citit la lumina ei rece, adormind cu cartile pe brate, ca indragostitii in clipele de inceput. Cand ajungea sus, sa treaca pe deasupra casei, facea acoperisul de tabla sa luceasca ca o platosa, sub care visele mele se nasteau si zburau afara prin crapaturile lemnului. Tot pe acolo patrundea si frigul si sufletul vantului, ce se lovea bezmetic de pereti, in alergarea lui browniana. De aceea ma trezeam uneori cu ochi umflati ca de broasca, un fel de vraja dintr-o poveste nemuritoare, suflata peste mine in sens invers. In loc sa ma trezesc frumos, eram o aratare.

Nu am mai scris nimic. Secasem, de parca ideile si cuvintele mele puteau curge pe albie doar cand ploile le hraneau.

………………………….

Cand m-am intors in tara si a aparut din nou reteaua mea pe ecranul telefonului mobil, ma mancau varfurile degetelor sa tastez un mesaj scurt: sunt bine. Dar parca imi placea mai mult sa las lucrurile exact asa. Asa nu stiam nici eu ce insemna. Mister, mister. Poate ca era gelos, infuriat, poate urma sa imi traga o palma, poate il pocneam si eu in nas cu pumnul, poate nu, poate nu va spune nimic, poate nu il voi mai vedea. Ba nu, sigur il voi reintalni. Celelalte ramaneau cu poate in fata.

Cam asta ma gandeam in timp ce treceam de vama, de privirea absenta a functionarului tanar ce mi-a verificat cartea de identitate, sa corespunda cu figura din spatele geamului despartitor. Am mers incet, cu pasii mici, lasand gloata sa ma depaseasca. Nu ma grabeam nicaieri. Doream sa ies in fata, la sosiri, sa imi aprind de pofta o tigare. Sa bag marunt intr-un automat de cafea. O cafea otravitoare, spalata in circuitul aparatului, ordinara si lunga, chimica. O tigare si mai si. Era un fel de bine ai sosit de care aveam nevoie, sa mi-l ofer, sa mi-l urez oricand ajungeam undeva, cu trenul, avionul, masina… Cu vaporul nu mai calatorisem de mult timp. Pe vremea aceea nu fumam, nu beam cafea. Aveam un mic bagaj de mana, ma miscam usor, evitand cascati si grupuri ce se buluceau sa prinda ultimul taxi, singurul. Sau poate sa se revada cu cei iubiti, familie ori prieteni vechi, oameni pe care nu ii mai vazusera de zeci de ani, de cateva luni ori de saptamana trecuta. Pe mine nu ma astepta nimeni afara si era atat de bine sa fii singur si mai liber. Cand am patruns in exterior, cu cafeaua in mana stanga, am tras in piept mirosul noptii, cu tot cu gazele ce esapau in continuu, in parcare. Acasa. Am ajuns acasa.

Fumam langa gunoi. Gunoi era si mai incolo de tomberon, mucuri si plastic sub forme si culori diverse, aruncate pe langa perete sau pur si simplu pe mijloc. Calcai. Treceai mai departe, orb. Servetele, staniol. Staniolul lucea ca argintul sub luminile aeroportului. Pe sus se auzeau aeronave si totul parea foarte viu in jur, chiar si aceia care dormeau cu gurile deschise, incolaciti ca serpii pe bagaje, calatorind deocamdata doar in lumea viselor. Vise placute!

Pana in Gara de Nord si de acolo pana in zona Universitatii am facut jumate din timpul petrecut traversand Europa de la Vest la Est. Mai departe am mers pe jos inainte, pe strada aproape goala la miez de noapte. Dupa Rosetti coteam la dreapta. In fata, doua faceau trotuarul. O masina oprise cu farurile stinse, dar tot distingeam siluetele lor, rezemate de portiera din dreapta. Toti erau negri in semiintuneric: masina, soferul, copacii, femeile cu picioare subtiri. Au palavragit putin despre pretul pietei, pana a aparut un slabanog mai mic de inaltime. Din pamant rasarise, din umbra zidurilor seculare. Pasea cracanat si i-am zarit jarul tigarii. Cand gesticula prin aer, aducea cu o maimuta ce invata sa jongleze cu focul, pregatind un spectacol de circ. Apoi eu am intrat pe strada mea si masina fara faruri a demarat nervos, fara incarcatura. La tot parterul erau aprinse lumini. Am stat sa ascult putin, sa estimez daca urma sa gasesc o multime acolo, inauntru. Nu aveam nici un chef. Vocile nu ajungeau pana in strada iar muzica se auzea, insa nu tare. Bun. Doar baietii erau acasa. Stiam ca voi gasi cel putin o bere si un pahar de vin. Se aprovizionau constant. Abia asteptam sa le dau pe spate, in schimb raspunzandu-le, in acest timp, la cateva intrebari curioase. Tinereii astia nu stiau prea multe despre femei. Aveau un aer contrar, la prima vedere. Insa eu ii mirosisem de la inceput. Eram friends, asteptau mai mereu picanterii din partea mea, cand ne intindeam noaptea la discutii, intinsi in camera de la parter, cu pahare, cutii, tigari intre noi. Primeau si realitate si fictiune. Nu stiau in ce proportii. De multe ori credeau prea mult in fictiune, mai ales cand ofeream pura realitate. Faceam schimb de porcarii, ne amuzam si evitam sa ne dam sfaturi. Nu suportam sa educ.

Am pasit pe aleea de piatra, drept, pana la poarta de lemn masiv innegrit. De-o parte si de alta, in bezna cladirilor inalte ce strajuiau gradina, se intindeau umbrele desirate ale unor fosti boscheti de plante ornamentale, neingrijiti, amestecati in imbratisari cu buruieni crescute in voie, toate incremenite sub frigul toamnei, murate de ploi marunte si reci. Am bagat cheia, am deschis si am tras cu toata puterea monstrul ala de usa. Mirosea a arome arse si m-am lasat dusa de valul de fum spre camera din stanga, de unde venea si riders on the storm… 

In ora urmatoare a inceput sa ploua. Ploaia nu s-a oprit o zi si o noapte.