luciabordeianu

Si, dacă ai fi aici, cu mine, amândoi pe câte un scaun de plastic, bând fiecare o bere belgiană la 0,33, sub crengile încă verzi, care ne-ar păzi de ploaie… Dar noi nu fugim de ploaie, alergam prin ea toamna trecută iar trupurile noastre scoteau aburi. Mai știi? Nu mai știi? Nu e nimic, îți amintesc eu. Era așa: tu alergai înaintea mea, cu fața către mine și îmi spuneai să nu uit să respir și atunci trăgeam aer pe nări si parcă era prima dată, prima gură. Sau cum să mișc brațele, să temperez viteza.

Nu e belea, nu plouă. Chiar văd și câteva stele printre nori.

Așa că, dacă ai fi cu mine, ai simți mirosul ăsta umed de iarbă. Poate am face sesiuni de tăcere în care nu am scoate niciun sunet. În etapele astea de liniște gândurile prind viteze galactice. Dacă s-ar întâlni unul de al tău cu unul de al meu, cum ar arăta? Ce s-ar naște din explozie? Am naște ceva sau am distruge?

Aș fuma mult. Mi-ai zice că țigările nu fac bine, că e mai sănătos să mă las și ți-ai aprinde și tu un dunhill de ăla adus din țară.

Eu aș zâmbi. Nu știu dacă l-ai observa prin întuneric.

Oh na na what’s my name cântă Rihanna.

M-ai întreba dacă am mai scris.

Doar niște poezie.

Și Paul ce mai face? Ce mai zice? Sigur zice ceva, că el nu poate altfel. Se consumă. Eu m-am resemnat.

Ca și cum ieri m-aș fi văzut cu Paul ultima dată și am fi stat de vorbă la o cafea, în centrul vechi. Eu și Paul nu ne-am întâlnit niciodată, deși era cât pe ce, în vremea mișcărilor de stradă de acum câțiva ani. Nici nu e nevoie, în lumea asta virtuală. Ne mulțumim cu puțin. Deși eu nu am înțeles niciodată de ce atâta suficiență.

Paul, ca de obicei Blocat o lună, apare o zi-doua, apoi dispare

Daaa … Așa e cu el. Eu nu am mai intrat de mult timp.

„Da”-ul tău, cu tot cu accent, l-am copiat involuntar și, de fiecare dată când îmi zboară de pe buze, îmi apari.

Deci nu vii încă. Mă lași să mai desfac singură una de 0,33. Mda… Vorba unui fost „viața-i o târfă!”. Ne fute pe toți, pe toate părțile.

Dar o să fie mișto, ai să vezi!

Mai fumez una și intru.

Ți-am trimis piesa asta

mă cheamă o voce beib‘, mă strigă fiarele,

și banii-s la mișto și eu sunt murdar rău,

sunt blestemat să zac și fără tine ard,

ca o lingură de crack și nu vreau să te fac…

m-am lăsat de alcool, da, m-am lasat de coca…

mmmm

da’ parcă nu mai simt nimic decât cu tine…

Îmi place Killa ăsta.

Noapte bună!

my lover,

under my chean.

into my eyes,

my silent friend,

my muse, my only hero.

these dreams I gather all

inside my pillow.

ieri noapte

am ținut de mână o statuie tăcută,

cu fruntea plecată spre toată lumea

ce pășea pe cuprinsul

unui covor roșu aprins.

era Jesus sau era altcineva,

oricum un sfânt cum demult,

învăluit în gânduri, în falduri.

și eu râdeam pe dinafară.

cu un pahar de vin în dreapta,

de când, mai devreme, un barman,

pervers m-a convins să mă lepăd

de apă.

sub vitralii încleștate între pereți

păream puțin mai vie decât piatra rece,

dar o țineam strâns cu mâna stângă,

ca pe gagiu-miu,, cu care nu m-am lins

încă.

ascunsă în iarbă, colorează cu degetele

norii de pe cer și, sub soare,

irișii i se pitesc după pleoape ca fluturii

printre frunze verzi sau petale.

aleargă pe străzile orașului port,

cu tălpile goale prin ploaie.

e o seară de vară și asfaltul nu arde,

dar inima doare.

a țâșnit în lume

mult prea devreme, prea crudă.

pe o plajă, cu buze roșii, mușcate,

vântul din est îi cheamă privirea

pe alt țărm, peste marea asta neagră

si, în gând, sămânța unei amintiri de pe

tărâmul opus, plutind din alt timp,

încolțește și crește

în umbră.

asta este pentru fata pe care o vezi

zi de zi zâmbind fericită, dar ascunde

între rânduri, frici fărâmate mărunt

în grăunțe de sticlă ce-i sfâșie

făptura plăpândă .

iar trupul acesta rănit o poartă prin lume,

din poartă în poartă și poartă o armură

ce nicio săgeata nu a mai putut-o

străpunge până la carne

de secole.

este fata pe care o privești în oglindă,

iți e dragă și goală și în jeansi și în

rochia neagră, scurtă.

o ții strâns noaptea în brațe

împreună cu

o perna moale și o cauți în cearceafuri

cu flori

dimineața, înainte de prima cafea.

este pentru fata care , cu gândul la tine,

a învățat să își aducă aminte de ea.

ți-a cuprins cineva vreodată mâinile

și ți le-a privit precum făurarul

când contemplă pietrele prețioase neșlefuite,

văzând,

dincolo de orice impuritate

sau linie întunecată, strâmbă,

toată lumina ce se va naște

și crește sub atingerea lui?

mie da.

mâinile acestea două, îndoite și scurte,

cu unghii roase de ani,

cu degete ascuțite spre vârf,

cu palme tăiate de șanțuri ca râuri

căzute din stânci, cu buze de mal

mușcate de vânt și de ploi,

uscate, abrupte.

mâinile mele urâte.

eram amândoi în genunchi.

cu vârfurile tălpilor prin iarbă, înfipte

adânc în pământ iar, de jur

împrejur, stejarii înalți ne țineau

legați ca în ringul de box.

eram amândoi atât de aproape

unul de altul, încât, între corpurile calde,

materia se transforma pe rând,

ba în mine, ba în tine, ba în altceva ce

ne conținea.

eram drepți, încordați ca arcele spre ținte.

tu îmi vorbeai, însă eu mă secasem

de gânduri și mai ales de cuvinte.

te ascultam…

ca un ecou pătruns de sus,

îmi strigai cum să țin pumnul strâns,

să lovesc cu forță în piept,

în coaste, în brațe.

„fă-o ca și cum, acum, între noi, ar fi

pe viață și pe moarte!”

„fa-o, că duc!”

„fa-o să simți!”

între stejari, ca pe ringul de box,

eram amândoi strânși în încleștări

de priviri, de pumni, dintre care nu știu

ce mă rănea sau îmi plăcea cel mai mult.

dar fiecare lovitură ce te atingea,

in mine străpungea prin carne

și,

uneori,

mă mai doare.

Some time ago you told me

Tomorrow

I might not even remember your name

and, since then, I keep on calling yours.

Each day starts and ends

with a ritual.

Between a good morning and

a good night there is an

infinite of us,

together, a single entity that exists

for ever.

Boy, I was never afraid

you might forget my name.

You know me too deep and for too long.

We had so many names before,

and, both, forgot their numbers

because we never kept this score.

Seems strange,

still I got the feeling that,

when this journey begun

I questioned

If I will not remember your name,

when we will finaly reach

the destination?

If I will not find you out there,

anymore?

If we will meet without recognize?

So you started to laugh

loud like a human’s kid,

because you practiced it a lot

in our training for this voyage.

When your laugh exercise stoped,

I think you said

I am not afraid

you’ll forget my name!

You know me too deep and for too long.

If we’ll get lost on that planet,

we will find the way!

We saved all data INSIDE and information’ll

be accessible at right moment.

Just enjoy the ride!

Now, boy, trust data placed

by the general computer!

Or how they call it here,

listen to your heart!

as sounds a song from that Roxette band

we were listening in the ’90s.

We know each other deep and long

thou we will never get lost on earth

or anywhere else in any universe.

Just enjoy the ride!

Rise and ride with me

interstellar!

plouă bacovian de multă vreme.

parcă dintotdeauna.

dincolo de ferestre,

se zbate, sub vânt,

viața.

verdele din iunie îmi colorează privirea,

cheamă hipnotic afară.

dar eu sunt încă ascunsă

între patru pereți,

și acum strâng,

mă sugrumă.

ca unul dintre nebunii din romanul

Hotel Royal,

mai rămân închisă aici,

sub tratamentul prescris de sistem,

timp cât,

cel care iubește ploaia,

e încă pe drum.

fiindcă si mie îmi dansează tineri

pașii

prin iarba crudă,

stropii îmi cresc izvoare pe piele.

cu ele, sângele fierbinte

prin vene

aleargă, se întrece.

Am început să scriu un poem

în caietul meu de desen.

Ritmic pe cord, creionul 4B

se înfige ascuțit pe a treia foaie albă

(pe prima am notat „caiet de desen”

pe a doua e hașurat, dar am lăsat-o

demult baltă)

țurțure sfărâmat în bucăți,

căzut, ca îngerii negri din cer,

direct din toate aceste gânduri criogenate,

ascunse de lumină și de ochiul stins

al lumii,

mă transform, fluidă, în apă și

curg

curg

curg,

mă scurg, umplu, inund.

Și…

Dacă erai însetat,

ia-mă pe buze,

ia-mă în gură!

Satură-te!

Dacă au încercat să te îngroape de viu

în ură,

ia-mă pe buze,

ia-mă în gură!

Urlă-le!

Dacă îți este frică,

ia-mă pe buze,

ia-mă pe gură!

Strânge-mă!

Eu nu fac poezie că aș fi fost cu voi

că aș fi citit din scoarță în scoarță

scriitori, filosofi, alți poeti.

o fac când tălpile goale prin iarbă,

pe pietre,

vor să ne spună tuturor o anume

poveste.

exploziv ies rime din mine când

cumulez excesiv iubire și ură,

atât timp cât știu că nu-s perfectă, pură,

nu-s cea mai bună, cea mai frumoasă,

cea mai blândă ori dură.

nu sunt nici aceea pe care societatea

încearcă de ani să o impună a fi,

a trăi.

pe buze eclozează cuvinte grele,

fierb în ele, înjurăturile.

vor deveni, peste noapte,

din pupă, fluture.

Eu scriu să evadez.

ori de câte ori nu e altfel cu putință,

legată de pământ,

să pot sa mă înalț,

să țintesc cerul.

să mă despart de acest trup

ca ființă ținută in beznă

terestră.