Sunt o carte, desirata in cuvinte.
Rupe-ma intre mâini, in silabe, suficient!
Si…
Dezgoleste-ma până la sunet!
Urla-ma singur, pierdut!
Intre doua stânci, asteaptă un ecou!
Si…
Eu voi veni, apocaliptic, către tine,
urlând babilonic, silabic,
alte sunete stranse-n hore delirice,
diferite cuvinte, de mana, de mijloc, de gat,
cu diferite alte cuvinte.
sur cette planète en vitesse,
qui neige blanc, dans un univers total,
en jouant joysantes, ensemble,
planète à coté des autres planètes,
qui neigent du ciel,
autour,
n’ importe les infinies nuits ou jours.
Dans un univers sans debut, sans fin,
je suis protégée de vos dents.
Vos peurs ayant longues-squelletiques mains,
je ne les sens pas.
Ni les vapeurs froids,
nés sur vos peaux,
ni les peines ou les limites,
nées dans pensées vides.
Sans pouvoir l’ embrasser dans l’esprit,
cet inconnu vient ici, au point ou je suis.
Cet inconnu vient ici, autour vous.
N’importe les infinies nuits et jours et sans savoir cet inconnu,
je suis protégée de la faim.
cand?
deschizi ochii laptosi, imbatati, imbuibati inca de vise, inmuiati in ude imagini interzise,
impleticiti, incurcati de gene lungi, adevarate sau false,
ochii patati in diverse culori si cu priviri prelungindu-se-n sus, spre cer,
prin geamuri patate,
necurate priviri tintite, tintuite de soare, prin necurate geamuri
iar bratele-ti strang pieptul moale, calde armuri,
cu vene vii, mov-cenusii,
pe sub pielea alba, trista, deschisa,
precum deschisa fereastra, ce da aspirational catre soare,
ca o scara,
de care te agati zori de zori,
gheara dupa gheara, gand dupa gand,
gemand bolnav, tragand in piept parfumata tigare,
fum dupa fum, sorbind din cafeaua ta,
cugetand.
Va povestesc ceva despre mine, cat timp imi mai aduc inca aminte,
cat fata mea vi se mai pare cunoascuta, figura de inger.
Figura de fiara, de monstru, de bruta…
Ce prefer sa ascund?
Ce aleg sa dau share?
M-am oprit fiindca am decis EU. Aici. Acum.
La aceasta masina de scris, pe mdf-ul acestui birou, EU sunt Dumnezeu!
Stiu, v-ati saturat de ei! Toti niste zei, dumnezei… (la asta nu e nevoie sa dati share).
De obicei nu ma opresc, nu ma-ntorc.
De obicei alerg cat mai departe si-n noapte, cel mai bun moment dintr-o zi,
adorm fara vise.
Fara cuvinte vorbite, gandite, nespuse, strigate, zgariate in piele, pictate pe panze albe, sprayate pe ziduri mai vechi sau mai noi, printre noi, cuvintele scrise…
Noaptea!
Inchisa si goala. Noaptea sincera egal dureros de brutala,
din care brutal m-am rupt ca sa fiu.
Sa beau din acest pahar, sa stau la coada la paine, sa nasc, sa citesc.
Sa zambesc, sa stau cu capul in palma.
Sa ascult.
Sa incerc din ce in ce mai multe.
Mai mult: sa ard, sa pretind ca nu mor!
Sa fumez.
Sa dansez comic, sa cant.
Cititi voi mai sus si verificati daca am zis ceva de sa sarut…
Da, m-am oprit din scris sa va tin companie.
Dar asta nu se intampla decat atunci cand raman fara tutun si fara alba hartie.
Jann traieste sau nu? Asta era intrebarea pe care mi-o puneam in gand, nu chiar de fiecare data cand il intalneam, totusi de multe ori, pur si simplu fiindca parea aievea, transparent de subtire, tacut precum insasi linistea. Tot timpul cara cu el cate o carte si o strangea fara putere, cu degetele lui subtiri, ca membrele unui paianjen crescut in umbra. Isi tinea semn cu degetul milociu, ca sa nu piarda numarul paginii. Posibil ca isi dadea seama despre el ca era atat de plecat pe alta planeta, iar acolo, in spatiu, numerele paginilor isi pierdeau logica, semnificatia. Pe o alta planeta, unde pleca Jann cu tot cu cartile lui, numerele poate erau flori sau piersici zemoase sau cine stie ce altceva, orice altceva numai numere nu.
Eu chiar imi doresc ca sensurile sa difere, de pe un astru pe altul, pentru diversitate, pentru a mai avea totusi o sansa, o speranta. As locui si eu acolo pe cer, undeva, unde numerele pot fi orice numai numere nu , unde, in schimb, trei falange ar putea fi oricand un bun semn de carte.
Jann atarna de coada noastra in multe zile, poate chiar in toate zilele. Insa atat timp cat nu scotea nici un sunet, restul zilelor, pana la toate, nu intra in socoteala noastra.
Spre deosebire de mine, careia pare ca imi lipseste pe rand, fiecare iubit intalnit in trecut, de pe buzele uscate si carnoase ale lui Alice, aluneca, uneori impreuna cu cate un oftat, Alexander. Alteori numele acesta se lanseaza intr-un salt salbatic, de pe cele mai inalte stanci. Dupa golul parcurs, se izbeste de duritatile de la capatul haului. Asa pare, ca Alexander se arunca de nebun intr-o prapastie, dar este doar urletul lui Alice razbatand prin camera si spargandu-se de toti peretii. Uneori am impresia ca il simt pe acest ins atingandu-mi obrazul, fruntea. Dar cred ca pana la urma ar fi greu pentru un mort sa se materializeze in saliva lui Alice, care ne improasca atunci cand ne aflam prea aproape de ea. Din toate bolboroselile, in timpul asta scurs, am reusit sa inteleg ca Alexander este acel unic iubit, mort in circumstante necunoscute sau pe care poate ea nu reuseste sa ni le transmita sau pe care mintea ei refuza sa le reconstruiasca iar si iar, in zilele in care il scoate de la naftalina pe dragul ei Alexander.
…………………………………………………….
Ling lingurita cu care mi-am cucerit pana in negrul cerului gurita,
cu-o gura acra de iaurt din lapte de vaca,
muls.
Si glisez.
Ti-am smuls inadins nemasurate cuvinte,
ti le-am stors cu mainile, de sus in jos, homo culegator odios.
Sunt, recunosc.
Pana-au cazut din minte, parguite, zemoase, languroase, sexoase,
termene scoase din dex, dulci-piscacioase.
Laptoasele tale notiuni despre noi doi, goi, plini de carne, insa inca senini,
stau stranse in foldere separate, in Computer – D.
De… pe tastele negre de plastic,
unde-au aterizat frante de pe buzele tale ametite de vin,
sunt salvate, dialoguri complexe/ complete despre sex la distanta.
Intre userul tau si al meu, intre conexiunile noastre wan,
momentul se scurge instant.
– Hmmm! Te vad aici, in picioare. Destul de departe de patul ala in care ti-am cerut sa ma astepti, nu crezi?
O fi glasul tau grav, totusi il simt si putin teatral, intr-un mod pe care nu ti-l doreai sa fie evident. Incercarea asta a ta ma face sa zambesc usor. Ascund zambetul in spatele paharului incins, inchis in palma. Mainile imi sunt sigur fierbinti, poate si alte parti sunt la fel. Nu stiu, nu am fost prea atenta la mine. Ma chinuie orice asteptare in plus si imi vine sa iti fut una cu paharul asta in cap! Pe tine te preocupa muzica, pe cand eu iti sfidez prezenta, pe jumatate goala si…
feel it in your bones the need for something more, the more and more you wait it’s burning you…
https://www.youtube.com/watch?v=pvT7mDwZ7Hw
– Ce ai baut?
Ai ajuns langa mine nu imi dau seama cand. Cu mana stanga prin parul meu, m-ai tras usor pe spate, ca sa ajungi la buze si sa imi invadezi gura, cu limba salbatica de a carei gust si miscari nu m-am saturat niciodata. Ai simtit alcoolul in interiorul meu si, dupa ce mi-ai sustras hoteste paharul, l-ai dat dat pe gat dintr-o singura miscare.
– Ce faci tu, singura aici, hm?
– Te astept…
Alice s-a nascut la Berlin. Cel putin asa ne-a spus ea si insista pe subiectul acesta, uneori chiar si cand nu este cazul, ca de exemplu atunci cand discutam despre retete culinare. Daca am vorbi despre vreme, despre masini, despre Nietzsche, ar mai fi cum ar mai fi, insa devine destul de iritanta cand se trezeste brusc din fotoliu:
-Stiti, eu m-am nascut la Berlin! Frumos oras…
Apoi se lasa moale, cufundandu-se ca o pisica blanoasa, cu parul roscat, valvoi, intre cadrele capitonate ale fotoliului ei. E al ei fiindca acolo se instaleaza zilnic, dupa mese sau cand e timpul urat si nu putem petrece afara, in gradinile dimprejur sau strabatand la pas liziera de la capatul lor, ce ne inconjoara cu brate verzi, pana toamna. Are un simt al proprietatii foarte bine conturat, poate tocmai pentru ca s-a nascut in Berlin si ne- am intrebat odata cum de s-a procopsit cu numele acesta. Alex, fost bibliotecar la Nationala, a incercat sa lamureasca rapid misterul originii:
–Pare francez sau englez, nu-i asa? La asta va ganditi toti. Ce-ati spune de Adelais, hm? Adalhaidis? Hm? Un termen germanic, care ,credeti-ma, e strans legat de pamant, nobilitate. Ceilalti doar s-au inspirat din sursa asta.
De cele mai mutle ori il priveam fix, toti, niciunul dintre noi neavand vreo pregatire lingvistica, dimpotriva, mai degraba un parcurs tehnic. Tirul explicatiilor lui Alex ne pironea. Se oprea singur. Cine ar fi putut sa il contrazica? Nimeni, asta era clar! Cu inclinatii spre literatura parea sa fiu doar eu. Despre Alice nu stiu ce sa va zic. Dar numele ei, alaturi de numele orasului de origine, o lega indivizibil de fotoliu. Atunci cand administratia a hotarat sa cheltuie putini bani cu anumite reparatii interioare, au vrut sa duca o parte din mobilierul din sala mare la un centru de restaurare, aflat la cateva zeci de kilometri, in orasul cel mai apropiat. Fotoliul a ramas neatins. Nu a fost chip sa o convingem pe Alice sa renunte la vechitura aia, nici macare pentru cateva saptamani.
luciabordeianu 