luciabordeianu

M-a lovit o frunza peste obraz

Sau poate…

A indraznit sa mă sărute?

Ca poate…

Copacul de care s-a rupt,

cred ca stia despre mine cate ceva.

Știa copacul ca-mi place sa tin

copaci singuri in brate,

cand ploi vin,

toamna.

Cand treceam, de-odata cu soarele, spre apus,

dar el o lua mereu inainte,

lasand dare pe sus, deasupra,

pe mine in urma,

pe asfalt cu borduri erodate, tocite,

timpul se sfarsea,

zdrobit de asfalt.

Undeva, Vestul se unea cu Estul,

axele se impleteau, in afara sferelor matematice, fizice.

Se conjugau, in afara timpurilor gramaticale,

verbe motrice.

Si toate acestea se intamplau cand treceam mai aproape, spre tine.

Ramaneau dare pe-asfaltul cu borduri erodate, tocite

si eu ramaneam pe o axa cu timpul,

zdrobita.

Marea se linge cu malul,

fac schi pe nisip cochilii de scoici, melci.

Balesc alge, negre de pofta la picioarele mele,

amintindu-mi de sushi cu peste ori fructe,

la caserola din market, pe-o banca libera, langa canal.

De mal, se tineau strans lipite, luminate pontoane,

ce radeau, tresarind val dupa val.

Mirosea a oras plin cu oameni, nu ca aici.

Nici nu stiu cand s-a-ntamplat, pe unde-am umblat, pe ce strazi…

Prin mintea mea sau pe marginea apei?

Pe tarmul asta miroase a moarte scursa din cochilii slefuite,

scuipate.

nu penduleaza intre.

nu intreaba: iubire sau ura?

nu-si musca din gura, pana la carne.

uscati si goi, alti oameni,

in doi se trezesc, se privesc in oglinda.

fara urme framantate pe perne,

pun de cafea la filtru,

fara zahar.

din zori, pe geam, ninge prin intuneric cu fulgi grasi, albi.

in acest inauntru, cum este, in fiecare iarna e cald.

cafeaua in ibric fierbe cu toti dracii din iad,

fumul aluneca cuminte pe buze ,

obtuze texte in presa online.

Tigara mea in pizda asta de vreme! Ploua de o saptamana. Te orbeste ploaia asta marunta si cleioasa, iti fura mintile si le duce la mama dracu’.

Ma uit la degetele mele boante si ia ca mi-a sarit deja oja de pe-o unghie. Poate am zgandarit-o eu nervos si nu mi-am dat seama pana nu am zarit degetul lipit de tigarea uda. Si-asa imi place sa-mi fac unghiile! Mai da-le-n!

De cand m-am apucat de rulat, fumez mai putin, nu fiindca mi-as fi fixat o tinta, pur si simplu s-a intamplat. N-as vrea totusi sa alunec in zona ”aia”. Fumez de cand ma stiu (eh… de cand ma stiu asa cum sunt) si nu am nici un plan sa schimb situatia.

Cand ploua si toti se strang in ei, prin case, birouri, mall-uri, mie-mi vine sa o intind pe strazi, eu cu dementa mea, tocmai fiindca nu e nimeni, doar cate-un ratacit, prins la o adresa gresita. Si masini. N-am invidiat niciodata soferii din masini, cand o dau cu viteza prin ploaie. Ce-i asa tare? Hai aici, langa mine, sa vezi viata! Murati pana la piele, tragand cu sete fumul dulceag in plamanul ce respira aerul umed, pufaind printre aburi.

Aaah! Mi-am amintit ce mi-au zis astia de la redactie, ca vor sa dea o lege si pula fumat in baruri, cluburi! La birou? Niet! La restaurant, cu femeia? Nein!

Pare incredibil sa ne adaptam la ce ne pregatesc astia, insa nu ne-am adaptat noi la atatea? Nici moartea nu ne creaza noua disconfort, da’ de unde o lege amarata si o ploaie nesfarsita, in care imi tot consum bricheta aprinzand chistoace?!

– Mmdah! Alo!

-Hai salut!

-Ah, drace, tu esti? Ce faci?

-Fumez. Tu?

-Ce dracu sa fac? Cu treaba pe aici. Clienti, tichete, prosti! Lasa-ma pe mine, zi-mi de tine: de ce ai sunat? Problems?

-Nu, nici o problems. Doar asa, sa iti iau pulsul si sa iti spun ca aici ploua in draci de saptamana trecuta, a dat si in weekend de nu se mai termina! Si uite-am iesit sa fumez o tigare, ca inauntru e tambalau. Afara imi mai dau si eu un reset.

-Hai ca ies si eu la una. Mai stai cinci minute?

-Da. Nu e nimeni cu ochii pe mine. Bai, pe bune! Puteam s-o storc. Nu ploua tare, dar e umezeala de aia de iti intra la oase, ca la noi.

-Aham. Si aici. Ce vrei? Octombrie.

-Mmda…

-Si ia zi! Ti-e dor de mine?

-Primul gand e la futut, cand vad atatea precipitatii la meteo. Aia cu dorul… Las-o mai moale!

-I-auzi!! Sa imi mai spui cand ne vedem! Am un drum cam intr-o saptamana. Faci programul? Poate gasim si vreun eveniment, undeva sa iesim sa vad cat mai tii. Ultima data te-ai prapadit dupa doua beri. Ai nevoie de antrenament, sa-ti intri-n forma!

-Ma gandesc. Imi intind antenele.

-Hai ca intru si eu. Ia zi-mi: mai umbli cu fraierul ala? Cum ii zicea? Ceva cu T.

-Why?

-Eh why! Ca sa stiu cat te am pentru mine.

-Pfff! N-are treaba! Pentru noi timp e. Dar ca sa dormi mai linistit la noapte si sa nu imi tii grija: nu mai sunt cu fraierul ala cu T. S-a intors la relatia lui stabila si functionala.

-Soarta!

………………………

Multumesc Paul Suciu pentru acord citare.

Pe un raft, printre carti, sunt o carte cu file neintoarse.

Neatinsele mele cuvinte, crescute  din semne negre, inchise.

In falduri roase pe poale, putrezesc alte carti,

anorganice hoituri.

Morti, scriitorii, poetii rasufla duhori.

Imprejur, creatori cu minti inca lucide, cuprinse intre scanduri,

alfabetic asezati in linii drepte, blestemati sa astepte etern.

Sunt atatea cuvinte in lume si atatia porniti sa le semene!

Mai putini ursiti sa le stranga…

Ingropata adanc, intr-un colt, pe un raft, sunt o carte.

Cresc oameni mari și în orașele mici.

Microscopici, se hrănesc cu vant.

Din gând reinvie cuvinte uitate.

Departe am lăsat urme de mine, pe drum.

Acum, in orașele mari cu oameni pierduți,

Tot iti scriu, cu degetele acestea pe taste…

Albastre par ferestrele îndreptate spre cer,

Ale blocurilor, caselor, sufletelor

Celor plecați din orașele mici.

”Stii si tu…înnebunesc acolo, in est.”

Lipsiti de retorică,

conversăm înalt, pe alee.

Trecem de mână, pe la Electronică,

Pârvan, aleea si Bega sunt paralele

în geometria plană.

Iar noi gândim asimetric.

Si probabil învătăm să iubim.

Dimineața, la Telecomunicatii si Tehnologii Informationale,

dinspre parc, pe Bega, toate rozele-n buchete navigă.

Traversează strada prin loc nemarcat,

parfumul lor, codat sub un semn infinit,

printre urmele noastre de pasi,

risipit pe asfalt,

ne intrigă.

Zboară fluturi, închiși între patru pereți.

Își întind aripile până în tavanul din plastic transparent.

În van!

Mai sus e imposibil de pătruns, fiindcă sunt

o cultură de fluturi, ce se vor sufoca rând pe rând.

Și când te gândești, chiar și noi, pe Pământ,

cu brațele deschise larg,

deși nu atingem pereții acestei vieți,

ei nu se sparg si toți,

colorați diferit, cu părul lung, cu blugi rupți, cu bocancii înecați în noroi,

suntem o altfel de cultură de fluturi,

îmbătați de mirosul unor diverse culturi de flori…

Era ca si cum primavara nu ar fi vrut sa o las niciodata in urma.

Pe urmele mele se sfarsea, cu unele drame planse,

sfasiate in dare tulburi de ploi, prelinse pe sticle si-asfalt.

Dar eu eram atat de tanara!

Atat de vie!

Imi amintesc ca nu-mi pasa niciodata de mine, nici de June sau de ceva anume…

Si insemnam zilele petrecute, in piele, ca sa le inchid inauntru,

in minte.

Timpul le-a ros chiar si-asa.

Despre viata am invatat pe de rost.

Pe tine, insa, nu te cunosc, June!

Nu stiu cand vii.

Nu ramai.