luciabordeianu

life keeps amusing me,

is often surprising, especially when I am bored

or sad.

life is my pill,

my therapist,

my personal trainer.

and is not doing things for free.

yesterday afternoon,

life popped up a picture on that social media web site,

that I’m using since 2010.

a guy was smoking in his profile photo

and seemed standing in snow or rain.

nice…

mine was took in the kitchen and I am wearing an old sport t shirt.

I don’t even remember

from when is in my possession.

the only effort was to braid my hair in two tails.

(is how I imagine myself as a gipsy)

SO, the man was there, the system proposed me to connect.

I dove into his wall for a while.

I was very tired, laisy, not in the mood,

but he is a poet, reason why I looked twice.

then life said to me:

do you remember the night when you drank

a tea in that bar, down town?

hell, yeah! so long ago… was 2017 or 18.

well, you were sick or something,

that’ s why the tea.

at one large table next to you,

a group of writers, poets or some kind of artists

were drinking beers, talking, laughing so loud!

aham. I don’ t remember exactly what they were talking about.

most of the time they were gossiping about others, town’s artists

who were missing at the table.

yep! and they were also advertising for their own creations.

didn’t I react somehow? I think I did.

you were soft. you only drank tea…

what a pity!
tell me, why is that relevant now?

the smoker is one of them.

oh, boy! I smiled and smiled and smiled,

while sending an add request.

now I am friend with a poet.

we are practically bound.

when I post something, I wonder if he can see

and if he can, does he understand?

I get the feeling he is not with me, on this shore .

anyway, maybe his life is surprising him too,

from time to time.

they always said, in so many different ways,

that I scare them, digging into their fears

with my dark eyes.

that I am too demanding,

a dreamer, a runner, a fighter.

a fucker.

that I am too small or too far away.

that my hair is too short,

or my long curls and my midline

don’t make me Madonna.

that I am too quiet and slow.

they never wanted me from the start,

but after all those ends,

they keep see me in their minds:

a ghost from past.

they always said I am not too pretty

or too smart.

they said I am stuborn and dumb

they said I am selfish, unconsciousness or gelous

for no reason.

they asked me how I feel, sometimes,

not waiting for my answer.

they kept me for a while for themselves,

in the way we all keep ordinary things on our desks.

they got annoyed of my voice.

they never understood my choises.

they didn’t like me because I was a town girl,

a south east country side girl , a romanian one,

an east european, a christian,

unmarried, without a big purpose in life,

with no specific financial and professional plan,

they rejected me for missing bachelor’ s degree,

for being too old or too young.

for not being hungarian.

for having no money or rich family,

for moving from town to town,

for not wearing modern clothes,

for not answering at their phone calls.

they told me I would look better as a blonde,

with bigger brests and red long nails,

in skirts, dresses, on heels.

they never understood my writings,

my losts, my thoughts, my words,

my swords, my shelters, my hidings,

my red lips, my glass of wine,

my drawings, my touches, my tears,

my laughs, my screams, my cigarettes.

so I wonder how comes that I am so fine

for you, even without green eyes?

how am I not imperfect, as I have learned that
I am?

Sigur nu toți copiii mici sunt mofturoși în fața unei farfurii cu mâncare. Mai mult, sunt atâția copii care mor de foame sau care dacă nu mor, sunt chinuiți de ea. Unii se află la mii de kilometri distanță, alții la zece minute de mers pe jos, de aici, de la mine.

Dar noi eram. Eu si sora-mea, cu aproape doi ani mai mică. Amintirile îmi arată că mai mult ea ajunsese vedeta meselor și poate aș fi refuzat și eu mai multe alimente, dacă as fi avut loc de gura ei.

-Mmvvvuuuuumm avionul zzzbooaaaarră!

Avionul se rotește în aer! O dată, de două ori șiiii…

– De tlei oli!

– De trei și încă o dată, de patru ori! Dar trebuie să aterizeze imediat! Pilotul a rămas fără combustibil. Unde sa aterizeze?

-Unde?!

-Deschide gurița! Ca pe aeroport, așaaa. Mmm, ce bine! Pilotul a scăpat!

-E bun!

-Mai zburăm o tură cu avionul?

-DAAA!

Tata transforma lingurele si furculițele în avioane (cu motor), mașini bbrrraaam, brraam, in trăsura pădurarului, la care era prins Mișu, un cal bătrân, sur, trenuri cu multe vagoane de marfă ciuuuu! ciuuuu! Sau vapoare.

Era o întreagă logistică pe masa noastră din bucătărie și, la final, cu depozitele pline, fugeam la joacă.

I propose let’s meet halfway’s alley,

narrow water channel,

on that country road.

I promised you dry lovage and borsch,

so I’ll bring.

‘cause I know, I know how much you miss

bitter tastes of home.

in exchange, I’ll ask one more tell,

‘cause I love, I love how you remember

those times of yours.

whenever you come with a story,

I hope for a switch inside my brain,

‘cause I can’t, I can’t feel where I came from.

for such a long time,

I don’t belong here or there,

I am a nomad.

am nimerit într-o lume albă.

când ieșeam în stradă,

din scara unu, până oriunde,

pe hainele mele albe doar urme

de stropi negri din apa de ploaie!

țâșneau liberi prin aer,

de fiecare dată când tălpile,

închise în pantofi, apăsau,

hotărâte,

in baltă.

mama a înțeles, încă de pe atunci,

că sunt fără speranță,

mai mult încăpățânată decât neatentă și,

începând cu nu știu exact ce zi,

nu m-a mai împuns cu vârful umbrelei

în spate.

și vezi, deși lumea noastră este prea albă,

și se spune să nu uiți niciodată de unde vii,

tu știi că prefer mai mult

verdele ăsta al ierbii,

ce ne ține prinși

de gleznele goale și mâini.

și macii sălbatici, ca noi,

și caii negri, sub cerul gri, deasupra.

sau soarele,

chiar dacă încă

se ascunde.

și toate culorile toamnei,

pe chipul tău,

vara.

Așa cum se spune pe la noi, nu prea sunt dusă la biserică, însă după câțiva ani de pauză, în acesta m-am trezit iar în preajma lăcașurilor, semnând contracte, organizând funeralii, participând la unele din exterior, vizitând morminte, depunând flori, aprinzând lumânări. Și nu e diferit față de alte activități pe care începi să le practici cu o anume frecvență. Te găsești la un moment dat intr-un vârtej, ca alea ridicate din senin, purtat de colo-colo. Tot din senin se va domoli, însă până atunci, chiar si când ies noaptea pe ploaie, la alergat, trecând pe langa biserica de lemn din centru, îmi zic în gând ah, uite! aș putea să aprind o lumânare, data viitoare când voi mai alerga pe aici.

In satele din Transilvania, multe biserici sunt înconjurate de ziduri zdravene, iar între ziduri se află mormintele celor care au făcut parte din comunitate. De fapt, deși s-au dus, ei încă mai fac parte din comunitate. Unii par nemuritori. Spre deosebire de cele de unde mă trag eu, în care încă mai ard lumânări la interior, în vest asta e posibil doar afară, în locurile acelea special amenajate, divizate între vii și morți, fiindcă și în acest caz, nu ne place să amestecăm lucrurile.

La poalele Făgărașului, în satul pe care îl frecventez circumstanțial, n-am dibuit din prima unde să aprind una în ziua când maică-mea făcea șase ani. Am dat rotocol, am făcut un du-te vino pe aleea principală ce-i împărțea pe morți de dreapta și de stânga, amestecați însă în curgerea timpului: cruci noi, delicat lucrate in piatră, nume în clar, cruci vechi, din lemn gri, roase, pe care nu distingeai cui anume slujesc la căpătâi.

A.M. îmi propune o tură de alergat până în Bucium, la apus. Voi gâfâi și voi scuipa golănește, admirând totodată piscurile, ascultând greierii. Ca să îndrăznesc să fac față unui efort fizic ce-mi pare imposibil de susținut cu trupul pe care-l dețin acum, îmi termin berea la care atârn sub merii din grădină și mă retrag o oră sau mai bine în casa de sus, la umbra obloanelor.

Ieșim în uliță echipate ca două maratoniste. Trecem prin centru și la poarta bisericii îi spun hai mah să mai verific o data unde se aprind. E cald, în mijlocul satului nu pare sa miște cineva. Ocolim, nu găsim ce ne-am aștepta noi și ne dăm cu presupusul că doar sub clopotniță ar fi o șansă, dar lacătul e pus, așa ca misterul rămâne nedezlegat până în ziua de azi. În spatele meu, A.M. începe o ușoară încălzire, întinderi, rotiri de brațe, mijloc și glezne, toate necesare înainte de confruntarea cu distanța pe care eu încă mă îndoiesc ca aș putea sa o parcurg pe cele două picioare. În vale, pe șoseaua principală nu se vede țipenie de om, însă parcă cineva ne privește cel puțin cu o sprânceană ridicată, dacă nu chiar cu buzele strânse, țuguiate dezaprobator. Fandez și îi zic măi, ne vede dumnezeu, aici, cum ne ridicăm fundurile spre cer, in colanți… Iar ea-mi dă replica aia clasică ce-i frumos si lui dumnezeu îi place! Asta-mi încântă sufletul păcătos și-mi îndeamnă fizicul trecător să continue exercițiile.

Către margine, o comisie de cercetare si analiză șade pe o bancă, sprijinindu-se în toiege. Ne dăm binețe, ca si cum ne-am ști de-o viață. Da ale cui sunteți voi, fetelor? Blocate, ne privim reciproc, căutăm un răspuns adecvat sa il putem oferi comisiei. În câteva fracțiuni de secundă, îmi dau seama că eu nu am nici o datorie sa vin cu o soluție, fiindcă sunt atât de străină de locul ăsta, încât cazul meu nu ar prezenta deloc interes. Așa că zâmbesc și zi-le tu! că tu ai treabă pe aici! A.M. n-are încotro, e aproape fiica satului, prin alianță, adevărat, dar totuși o fiică. N-are decât să explice ea comunității rurale sau, în fine, celor trei reprezentanți iviți în cale, ce caută pe ulița mare, îmbrăcată în halul ăsta, alături de mine și cu părul vâlvoi. Sunt de-a lu Nana a lu moașa! Da’ nu fata, nora! Și comisia se relaxează, fețele serioase se deschid larg cu zâmbete sincere, calde, în amintirea moașei locului, care-o fi făcut cateva minuni în timpul vieții. Ah! Ești de-a lu moașa?! Ah, biiine! A lu moașa… O zi bună, măi fetelor! Mergeți sănătoase!

Așa se obține trecere liberă. Nu e nevoie de ID.

Și Dumnezeu mai închide și el ochii, dacă îi place prezentarea.

I took one beer from fridge

and while I’m drinking, layed down

on wide opened balcony, night

is still so hot and darker than

yesterday.

too laisy to get rid of my jeans,

I’m waiting the rain.

I heard them talked about

will come after 6 p.m.

already 4 hours delay.

once again,

I can’t trust breaking news.

listen this Congo to Cuba playlist…

I’m doubting I even exist, in my own life,

in this present.

I tend to think I made a deal with

some woman’s body,

to act being me.

so, while I’m dancing samba,

at the beach, with feet melted in sand,

this woman, this stranger

meets my friends,

drives car on crowdy city’s streets,

pays my bills, answers my phone,

cooks bad food in my kitchen,

takes care of my trash.

in Cuba, with eyes closed,

I’m smoking good cigares,

embracing my dreams.

no jeans.

the girl wasn’t too pretty,

short legs, small breasts, thin ass

round narrow shoulders.

big gap between her up front teeth

and when she was smiling,

not often,

I was getting the feeling that, through the rift,

a murmur was calling me

to enter inside her mouths cave.

which I wouldn’t have done

because I don’t like grottos

and their organisms.

her eyes weren’t blue, not even green.

and she was biting her fingernails,

stopping only at sight of her own blood.

but she was the best girl I ever met.

she was almost a boy.

running fast as a huns arrow.

when we were playing hide and seek,

she was always finding us all,

no matter the good spot we got.

oh, her eagle-like eyes!

she didn’t want to fight with us

even didn’t want us to fight,

because she was just a girl.

no matter how hard she tried,

couldn’t understand that’s how we learn

to survive into the world.

nevertheless, few times she brawled with some.

I saw then she loves to punch the heads.

you didn’t know if the beaten boys

were more frightened of:

her clenched fists or her devilish eyes.

one day, we were sharing a dose of Coke.

her uncle was sailor and brought it from abroad.

we were passing between us slowly

like bigger boys passing joints.

the taste was great!

the day was almost done, the red sun above the city,

at West side,

silence on the block’s roof and none

willing to say more

because all that we were having that moment

was just enough.

but then she asked: would you want us to be blood brothers?

so we cut ourselves with my penknife,

then we held tight our right hands for a while.

that was much better than the juice.

stoned, I stare at

two twin kolivas.

I think I should’ve added more sugar,

but they will forgive my mistake.

they usually did or, if

they frequently didn’t,

never found out.

both knew keep secrets and,

in the end, I learned so well

to keep them too.

plus, sugar is a serial killer,

has malefic behavior against pancreas,

kidneys, heart and liver.

hmmm, not so many people around

‘cause isn’t a special day,

saints celebrations, when crowd

gathers for some kind

of party.

between these painted walls,

the holy building resembles

with my old block’s room,

completed by rock bands posters,

with my vintage bookcase,

wallpapered in newspapers cuts

of 80’s and 90’s albums.

while priest sings his sad songs,

I find myself so fucking alone.

boy, we stopped communicate

for one week or more or who knows,

but are those your arms, behind,

embracing me tight,

not to fall

down or apart?

maybe…

if universe’s secret laws are true…
then, right at this moment…
while typing…
we both divide time together…

watching alley’s trees,
from terrace of the wooden house.
don’t even ask me how is this possible,
because, boy,
none of us is scientist…
we are just swinging in a colored hammock,
Nina Simone singing that Baltimore.

feels so right me listening your heart’s rhythm,
under my neck, your left arm fits.

if universe’s secret laws exist…

then I would now pass to you this cigar

and exhale circles of smoke

into the air.

Oh, Baltimore
Ain’t it hard just to live?

hmmm, hmmm, hmmm…