luciabordeianu

Primisem o scrisoare din Bucuresti si o citisem cu sete. Asteptam un raspuns ambiguu la randurile mele, dar Tina m-a surprins cu maturitatea unui batran budist. O idee generala flower power de let it be emana din paginile scrise de mana, cu pixu’ (hmm… eu foloseam cerneala), indemnand la peace all over. Am citit si recitit de cateva ori. Dupa momentul initial, efectul cuvintelor s-a transformat intr-un soi de anestezic pentru boala mea incurabila. Paseam ca o balerina ametita pe persanul din sufragerie, tinand in dreapta, ca pe o prada, foaia a patru fata verso. Din cand in cand ridicam trofeul si reciteam printre randuri. Dupa un timp, pasii mei au inceput sa urmeze modelul trasat al covorului. Zigzag, inaite – inapoi, de la stanga la dreapta, in x si pe margine. Ca sa nu fie mereu acelasi drum. Efectul anestezic se estompa si trebuia sa inlocuiesc cu altceva golul. ”Sa analizam continutul…”, lectura devenind gen ”sa intelegem ce a vrut sa ne transmita autorul”.

Si nu pentru ca era mai mare i-am aprobat argumentele contra, ci mai ales ca veneau chiar de la ea. E ca si cum, pe campul de lupta, dusmanul iti spune ”Esti bou? Nu asa, nu pe acolo!”, ajutandu-te indirect sa castigi acea batalie. Iar argumentul era simplu si usor de acceptat: de fiecare data cand crezi ca doar tie ti se poate intampla asta, fii sigur ca si altcuiva i s-a intamplat. In plus, aflasem ca el aproape plansese dupa ea. Insistasem pe fraza aceea, inchisesem ochii ca sa vizualizez scena, asemenea unui regizor de film. Greu de imaginat, dar nevermind. Ce era esential: suferea. Simtise durere, infrangere. Nu conta ca nu din cauza mea, ci a alteia. Noi doi eram la fel. Eram chit. Misto.

In unele seri ne intalneam pe la terase. De multe ori cand ajungeam eu, el pleca sau invers. Treptat am inceput sa il privesc cu o anumita nepasare, uimita in sine de aceasta schimbare. Ce imi mai facea totusi placere, era sa trec rapid, in gand, peste randurile acelea si sa zambesc, in timp ce mai luam cate o gura de pepsi. Il priveam direct cand aveam ocazia, peste masa, ignorand discutiile din jur. Surprindeam uneori reactia lui catre mine. ”Whaaat?” ma intreba telepatic. Zambetul meu nu trada raspunsuri si cred ca de cateva ori l-a facut sa se ridice brusc de la masa si sa plece.

Telefonul suna insistent. Somnambula, a pipait dupa el pe noptiera. L-a gasit prin pat fiindca mai devreme oprise alarma.

La celalalt capat se auzi vocea lui Eric:

– Tu dois partir en Roumanie!

Convorbirea a fost scurta. Detaliile urma sa le discute cu editorul dupa sedinta de redactie, in biroul lui. Nervoasa pe decizie luata fara implicarea ei, a sarit din pat. A facut in fuga cafeaua, a aprins o tigare, desi nu fuma de obicei inainte de ora zece dimineata. La jumatate a stins-o apasat in scrumiera. ”De ce Romania?” se intreba repetitiv, in gand, in timp ce apa o lovea spasmodic sub dus.

-Queue, ce zici de Jeanne? Reusiti sa va imprieteniti de data asta?

Motanul s-a alungit plictisit pe langa picioarele ei, miorlaind dezaprobator.

-N-ai incotro! Trebuie sa plec din tara cateva zile, asa ca fii intelegator…

Traficul o ajuta. Inainte de noua era la sediu.

Prietenii se leaga repede. Ne stim dupa porecle sau numele mici. Nu conteaza ce-i mama, ce-i tata, nici ce-am facut in ”ultimii cinci ani”. Ne recunoastem dupa blugi tociti, tricouri, uneori plete. Sau nici macar atat, ca nu conteaza imaginea. Nu chiar atat de mult.

-Hai sa facem cunostinta!

-Pai ne cunoastem…

-Nu asa. Ca si cum ne intalnim prima data.

-Bine, incepe tu!

-Ma numesc Luisa Daianu. Tu?

-Claudiu Grozavu.

-Nu, lasa asta. Si numele de familie.

-Pai l-am zis.

-Asa iti zicem noi… Dar care e numele tau?

-Claudiu Grozavu!

-Adica asa te cheama?

-Da, da’ ce credeai?

-…

-Si mi-au zis Grozavu.

-Pentru ca esti.

Zambete.

-Da, sunt un pic.

-Mie nu imi zice nimeni nicicum.

-Tu esti Luisa. Nu trebuie sa iti zica altfel.

Liniste.

-Sunt incantata de cunostinta, domnule Grozavu.

La  cins’pe ani neimpliniti imi strigam prietenul dupa porecla. Dupa vreo doua saptamani, cand relatia a mai evoluat, mi s-a parut necesar sa ii cunosc familia. Doar dupa nume. Grozavi sau nu, amundoi rascolisem toata gasca. Rupsesem legaturi marcate prin schimburi de bratari din oase -handmade. Creasem cateva gelozii, o tar de invidie, mai multa barfa si divizasem opiniile in pro si contra ”acestei relatii”. Impactul vizual, cand ne faceam ”intrarea in scena” – niste printi renegati de popor, intorcea privirile in curtea liceului. Am fi putut fi localizati doar dupa miscarea aceea de capete, care aratau frecvent directia catre noi. Nu ne pasa. Ne pasa putin ca ne ranisem prietenii prin decizia neasteptata de a ne saruta la ultimul chef de la a dois’pea. Unii ne intorceau spatele cand apaream, nu mai imparteau cu noi tigari. Altii ne indrageau in continuare. Pe el fiindca era superb, pe mine fiindca eram ”aia mica”.

So close no matter how far

Couldn’t be much more from the heart

Forever trusting who we are

And nothing else matters

                 Never opened myself this way

                 Life is ours, we live it our way

                 All these words I don’t just say

                 And nothing else matters

Prin ’94, la inceputul verii, eram aproape olimpica la romana, n-aveam taine la gramatica si nu ma omoram dupa interminabilele comentarii literare. Citeam ca nesatula ce-mi pica in maini de prin biblioteca alor mei, puneam in scena, de una singura, prin casa, piese din Shakespeare si Caragiale. Vreo doi ani imi innebunisem colegii cu ciresarii, planuisem expeditii nerealizabile si rupsesem cateva inimi. A mea era inca la locul ei.

Clasa de tocilari, cum ne priveau a fi restul, ce faceau parte din echipe de handbal, fotbal, volei, atletism, inot – tot ce vrei, nu era nici pe departe formata din robot people. Nici nu injuram, nu fumam, nu beam, nu chiuleam si nu dadeam in mingi in pauze, prin curtea scolii. Nu faceam mai nimic din ce altii obisnuiau sa faca. De multe ori nu ieseam. Ramaneam in clasa, cocotati pe banci si vorbeam atat de mult! Pe bancile- alea tocite, scrijelite cu compasul, cu cuie iesite afara din lemne, in care unii ne-am rupt blugii, s-au nascut multe idei. Sunt convinsa ca ideile acelea ne-au dus pe fiecare mai departe, ne-au impins pana la ziua de azi. Nu eram nici mici Einsteini, doar niste pusti care se grabeau sa creasca mari, sa faca si ei ceva. Aveam, gramada dar si individual, un fel rebel de-a fi, ”respectand regulametul”. Noi nu deranjam orele, ci ridicam intrebari. Nu suparam profesorii, ci ii provocam. Nu chiuleam, ci organizam iesiri tematice in grup. Pentru toata scoala eram ”aia de la DE”. Pentru generalisti sau liceeni, pentru profesori, chiar si pentru celelalte clase ”DE”. Cemai, aveam un ”je ne sais quoi”, un ”quelque chose” ce ne facea sa plutim deasupra.

Da, cu ”aia de la DE” nu prea vorbea lumea. Nu se intra prin clasa, nu alerga nimeni dupa nimeni, nu se bateau baieti si nu se pipaiau fete. De aceea, cand am vazut unul de liceu trecand de pragul usii, pasind spre ultimele banci de la geam, mi-am ridicat privirea dintr-un caiet de romana si am ramas fixata pe el. Il stiam de undeva, de pe drumul spre casa, cand ne insotea uneori o bucata de vreme, fiindca locuia in aceasi scara de bloc cu unul de-al nostru. Mi-am amintit: nu-l puteam suferi ca-l lua mereu peste picior pe Victor. De multe ori fusesem cat pe ce sa-i zic vreo doua din adanc, doar ca il vedeam pe Victor stanjenit de remarcile lui. De tot atatea ori ma oprisem, inghitindu-mi replicile taioase, pentru ca Victor, cu toata jena ce-i inrosea obrajii, parea ca-l place sau ca-l respecta pe tipul asta. Si fiindca intr-a-ntaia, de ziua mea, Victor imi pupase mana zicandu-mi  ”La multi ani!”, ca un cavaler in armura, imi retrageam tepii si deveneam o domnita amabila. La despartire probabil ca afisam mereu un zambet dragut, un ”pa” si gata! Conflictul era inabusit diplomatic.

– Ia uite! Cineva nu-si face temele acasa! l-am auzit zicand, in timp ce se intindea peste banca, sa traga cu ochiul la ce faceam.

Cuvintele mele au iesit apasat, asa cum se-aude o fraza batuta rapid la masina de scris:

-Eu imi fac temele acasa!

-Si-atunci ce cauti cu nasul in caietul ala de romana? continua el ridicand o spranceana. Stai calm! Promit ca n-o sa te spun profei!

Si-si duse mana dreapta pe pieptul lat, in semn de juramant. Pe fata ii aparuse un zambet siret, care nu ma linistea.

-Nu-mi fac temele! am ridicat tonul, ca sa pun capat discutiei.

Nici n-aveam de gand sa-i dezvalui curiosului ce faceam fiindca imi lasa impresia ca, dupa fiecare cuvant, m-ar fi asteptat cu o barda deasupra capului. Venise acolo sa-l gaseasca pe Victor, dar cum acesta nu era, s-a intors si-a plecat. Pan-a doua zi. A revenit – eu tot cu nasul in caiete. Coincidenta… De data asta Victor era acolo, dar tipul, al carui nume nu reusisem sa mi-l amintesc, nu ajunse imediat in spatele clasei. Dupa ce intra val-vartej, fara sa bage-n seama pe nimeni – ”tipic pentru astia de liceu”, mi-am zis, il cauta mai intai cu privirea pe Victor. Il gasi in grupul din ultima banca de la geam si porni hotarat spre el. Se-mpiedica vizual de mine, prin banca-a doua.

-Daca nici acuma nu-ti faci temele-n clasa, atunci nu stiu!

Privirea mea incruntata tinea loc de raspuns.

-Hai sa fim seriosi! Nu am vazut pe nimeni in pauze, bagat in caiete, doar daca e vorba de teme sau daca trebuie sa-nvete ca sigur l-asculta.

Parand ca nu-l bag in seama, m-am ridicat, m-am strecurat pe langa el pana la urmatoarea banca si-am deschis un alt caiet. Pe fiecare pupitru erau asezate, ca la armata, doua cate doua, caietele de tema la romana. Jobul meu, inainte de fiecare ora, era sa verific ”efectuarea completa/partiala, corecta/incorecta” a temelor la limba si literatura romana. Orice neregula era consemnata intr-un carnetel, prin liniute, ca-n clasa lui Nic-a lui Creanga. Nu urca nimeni pe calul balan, insa la cinci liniute luai un patru. Raspundeam de randul pe care stateam. Erau trei randuri – trei responsabili. Victor si-a informat amicul cu toate detaliile activitatii mele de dinaintea orelor de romana. Nu-mi convenea ca ii daduse atatea explicatii, dar macar scapasem de intrebarile tampite legate de teme. Ma indignau. Nu-mi facusem niciodata temele in  clasa!

Cand s-a sunat, tipul s-a desprins greu de colegii mei. Le gasise pe Ioana si Ana. Radeau pofticios in general, oricand, la orice, cu oricine. Erau simpatice foc! Spre iesire s-a oprit brusc din mersul lui putin cracanat, de sportiv. Drept, in picioare, asteptam pregatita atacul verbal, scotocind prin minte replici la nivelul adversarului. Adversarul meu nu spunea nimic. Privea spre mine, pe mine. Nu ma privea in fata, ci ma tintuia de la umeri in jos. Ma studia. Era jenant. Nu ma simteam confortabil sa fiu astfel evaluata de baieti. In nici un caz de el.

-De unde-i tricoul Metallica?

Intrebarea a lovit ca un fulger, iscat din seninul unei zile toride. Mi-am lasat barbia in piept si mi-am privit tricoul cu interes crescut. Ce-l uimise atat la un tricou? Nu-ntelegeam…

N-aveam timp. Doamna Stanescu intrase deja in clasa si-l privea pe tanarul intrus, dand in semn negativ din cap. Eu imi ighitisem sufletul si ramasesem impietrita in picioare.

-Noi doi trebuie sa purtam niste discutii! imi sopti el, in timp ce se indrepta rapid, in retragere, spre usa clasei.

”Ce discutii?”. ”De ce noi doi ?”. ”De ce-a-ntrebat de tricou?”

-Care este situatia efectuarii temelor pentru aceasta ora, pe randul tau? ma trezi profa.

-Nici o tema neefectuata sau incompleta!

”O fi vreun fan…”, mi-am continuat gandurile. Intrebarile mele doreau raspunsuri.

Sursă: La maitresse du roi

Dincolo de cand eram.

In lumea mea imperfecta, totul era perfect.

Dedicat mamei mele, 2015.

Vorbise cu Jeanne la telefon, in aeroport, in timp ce astepta anuntul pentru zbor. O parte din ea, care ii dicta de multe ori sa nu piarda controlul, o determina sa ii aminteasca lui Jeanne, pentru inca o ultima data, de tabieturile lui Queue.

– Trebuie sa-i schimbi apa zilnic…

– Mais oui, mais oui! o intrerupse Jeanne cu un ton usor plictisit. Altfel nu se mai atinge de ea, je sais. Stai linistita, motanul tau nu va suferi de deshidratare.

Luise zambi la celalalt capat al convorbirii si isi continua discursul:

– … si uneori trebuie sa-l mangai si sa-i vorbesti.

– Hai! Gata! Mi-am notat toate regulile, le-am lipit de frigider, iti amintesti? Pentru cateva zile nu te mai gandi atat la ce lasi in urma, incearca sa te relaxezi! Intra intr-o bula si detaseaza-te de restul lumii. Cand te vei intoarce, toate vor fi aici asa cum le stii. Si cu putin noroc eu nu voi avea mai multe fire albe-n par din cauza telefoanelor tale tortionare.

– Bien! Ca va! Imi incredintez toate cele tie si ma straduiesc sa imi creez bula aia… n-am mai avut una de secole!

Rasera si schimbara subiectul. Jeanne si Luise erau prietene de cativa ani, dar modul in care reuseau sa comunice le facea sa para ca se cunosc inca de la inceput. De multe ori Luise se gandea cat de norocoasa este fiindca aceasta femeie aparuse in viata ei si ii ramase alaturi. ”O reala performanta!”, realiza ea, mai ales in momentele alea extreme, cand personalitatea ei vulcanica facea prapad in jur. In fata celorlalti, Luise trecea usor drept o femeie sigura pe ea, bine organizata, realista, poate prea rece. Colegii, partenerii cu care colabora, ii reprosau, in gluma sau in serios, nevoia de a detine controlul in orice situatie. De-asta Luise se obisnuise sa duca o viata ce o consuma chiar si cand dormea. De-asta nu mergea in vacante, nu lua concedii  sau pauze lungi. Mereu avea impresia ca in urma ei lumea avea sa se surpe, ca in lipsa ei va izbucni un alt razboi mondial, iar Luise nu putea sa isi permita absenta. Nu ca ar fi crezut vreo secunda ca ea ar fi avut putere sa opreasca un fenomen apocaliptic, dar simtea ca prezenta ei in cadrul actiunii este, parca, dictata divin. Si apoi era jurnalista si-asta era jobul ei, sa fie tot timpul acolo unde era sau urma sa se intample ceva.

In acest an, Jeanne reusi sa o convinga ca pana si ea avea nevoie de un moment de liniste si de singuratate, departe, undeva unde sa se rasfete pe vreo plaja exotica, sa se lase arsa, sa se sature de cocktailuri cu umbrelute. Luise forta nota la inceput si o incolti pe Jeanne cu propunerea de a i se alatura, plangandu-se ca ii va simti lipsa. Jeanne nu ceda nici in fata tentatiei de a-si face de cap impreuna, cutreierand noptile prin taverne si lenevind ca soparlele, la soare, pe nisip.

– Luise, trebuie sa faci asta singura. Ai nevoie de momentele tale cu tine. Cum te cunosc, sigur nu te vei plictisi si imi vei povesti la intoarcere despre orice intamplare si orice vei intalni.

Jeanne era la fel de incapatanata cand isi punea ceva in gand. Luise intelese in final ca nu avea de ce sa-si mai bata capul. In sine stia ca prietena ei, care o cunostea bine, avea dreptate si acesta fu unul dintre motivele care o convinse sa plece in vacanta o saptamana. Nu in Bahamas, nici in vreo alta insula renumita pentru exotism, ci undeva mai aproape, cat sa nu se desprinda de batranul continent. Alese Cadiz. Avea si plaje si linistea impusa de sub ziduri vechi de istorie. Avea povesti nespuse pe care Luise, de s-ar fi plictisit, ar fi putut porni sa le descopere. Si se afla la numai 1854 km de Paris. Orice-ar fi aparut urgent in media, Luise se putea mobiliza si, in doar trei ore, ar fi fost inapoi pe baricade, prelucrand material pentru editia de seara.

Nu are sens sa te indrepti spre locuri unde nu te asteapta nimeni sau nimic. Doar daca nu te intereseaza mai mult calatoria in sine… Recunosc, sunt dintre cei pasionati de calatorii si am impresia ca d-astia nu suntem prea multi.

Cum este sa tii atat de mult la cineva, aproape necunoscut, incat sa accepti sa ii dai drumul? Numai pentru ca stii ca are nevoie? Trecand peste ceea ce iti doresti?
Ai dori sa il pastrezi langa tine macar o viata, sa il poti face fericit, desi nu mizezi si pe fericirea ta alaturi de el. Deoarece singurul sentiment pe care te poti baza (si nici acesta suta-n suta), este cel pe care tu il oferi, nu acela pe care il poti primi. Este tot ce iti trebuie: sa dai, fara sa astepti ceva drept dar, la schimb. Asta te face fericit, pana la urma, asta e ”darul” pe care ti-l oferi singur.
Aceasta e victoria, pe care o aclami la final.
Si-atunci, cum poti renunta la victorii, cand tu insuti esti un luptator, unul ce nu isi leapada armura nici in somn?
Te imaginezi un cavaler, gata sa salvezi prizoniera din castelul cu turnuri. Ajuns in fata zidurilor castelului, nu trimiti cai troieni, ci privesti darz si naiv, pregatindu-te increzator de asediu. Domnita, in hainele ei albe  fluturande in vant, sta desculta pe marginea celui mai inalt turn. Iti dai seama ca ai ajuns prea tarziu. Te-a asteptat o vreme, dar n-ai sosit si timpul ei s-a scurs. Aruncandu-se in vazduh, viseaza sa devina martira, eroina povestii. Cum ai putea sa o impiedici sa renunte la sfarsitul tragic, care i-ar aduce nemurirea in amintirea oamenilor ce au cunoscut-o?
Suntem cu totii printi si printese, cavaleri si domnite, in povesti nemuritoare nescrise.
Purtam armuri, platose, spade si valuri sub care ne-acoperim.
Umblam desculti si singuri pe marginea zidurilor.
Ajungem sa salvam sau nu pe cate cineva din turnuri.
Traim sau nu fericiti pana la adanci batraneti.

In sapte zile, Gupa a reusit: sa ma invete ”arta” sarutului, cum sa refuz, determinata, invitatia la o partida de sex protejat, sa se indragosteasca de Tina, o bucuresteanca raraita, suficient de diplomata cat sa-l lepede gen ”no hard feelings, babe”, sa o prinda in plasa pe Ralu. Si nu concuram la jocurile olimpice.
In plus, eu am asimilat notiuni noi, ca de exemplu: indiferent de constitutia fizica, pot da cu pumnul, avand efect. Dupa contact, cat timp a fost ametit si surprins de lovitura mea spontana, lui Gupa i-a parut rau ca imi aratase, cu ceva timp in urma, punctele slabe unde ar trebui sa tintesc, cum sa imi asez degetele in palma pentru a construi pumnul, astfel incat sa nu ma ranesc, pozitionarea corpului gata de atac. Cel mai important: neve-ul, care aproape garanta reusita. Recunosc, nu m-am gandit nici o secunda la teorie, atunci cand, in mijlocul discotecii in aer liber, l-am vazut pe Gupa dansand cu Tina ”la sentiment”, el, care nu dansa niciodata. Impunsa din spate de lantul infinit de stramosi tribali, atacul a fost masura prompta de umilire si reducere la tacere a inamicului. Pumnul s-a lipit in stanga jos, intre barbie si obraz. Pe mine sigur nu m-a durut deloc. Sangele nu doar imi curgea. Tresalta, nemaiincapand in vene, artere si capilare, gadilandu-mi epiderma intr-un mod placut, pana aproape de extaz.
Am facut pace. Am incheiat un pact verbal, un armistitiu in urma caruia nici unul dintre noi nu castiga si nu pierdea razboiul. Din cand in cand, totusi, natura noastra martiala depasea limitele si ajungeam sa ne contram, fie doar din priviri sau gesturi, fie din cuvinte.

Si-acum, desi nu ne-am mai intalnit de mult, daca ne-am regasi la o cafea, Gupa si cu mine ne-am impunge mai intai cu baionetele, abia dupa aceea ne-am intreba de sanatate. Toate acestea le-am pastrat. Tina s-a pierdut undeva in acea vara, in urma noastra. Ralu, pe care Gupa a purtat-o dupa el o vreme la intalnirile de weekend, cand ne strangeam multi in jurul meselor de pe terasa continental, s-a desprins in liniste. Dupa anul acela, am ramas cu certitudinea ca nu sunt pui de dac, ca stramosii mei nu au urmat sirul istoric, drept, al romanizarii. Nimic din mine nu aduce a liniste, a statornicie. Nu ma vad umbland cu turmele pe pasunile mioritice si intorcandu-ma la bordei pe inserat. Nu ma vad dornic de a ramane aici doar pentru ca de aici ma trag. Sangele, care imi alerga prin vene cand l-am pocnit pe Gupa, ma face sa cred ca ai mei erau cel putin romani. Prea imi place sa zburd pe coclauri, prea mult visez la cucerirea lumilor, prea ma avant in lupte netinand cont de rani sau alt gen de pierderi!
Pe la noua ani, circula in clasa noastra un zvon, dupa orele de istorie: cine are taietura de la lobul urechii mai larga, e din dac. Cine o are ingusta, e din roman. Asfel, ne umpleam pauzele studiindu-ne unii altora urechile, atat stanga cat si dreapta, ca analiza sa fie completa si corecta. Mi-am asteptat rezultatul cu emotie.
– Esti din roman! Au strigat mai multi verdictul.