luciabordeianu

Mai sunt cateva zile si pornesc la drum. Plec in cautarea celor ce au ales sa se refugieze in tara mea, pe care multi dintre prieteni au parasit-o rand pe rand. Merg sa vad cu ochii mei fiintele acelea venite dintr-alta lume. O lume fascinanta, pe care nu o inteleg, care imi starneste fiori atunci cand vizionez pe retele imagini cu explozii, ruine, sange, morti, urlete si lacrimi. Plec si daca voi intalni ceva pe drum, va voi povesti si voua.

Acum stabilesc ultimele detalii. Intr-un rucsac voi inghesui acest laptop, cateva haine, carnetele, instrumente clasice de scris, agenda mea cu notite de-a valma, incarcatoare, o carte sau doua si camera video de imprumut, pe care habar nu am sa o folosesc inca.

….

There are few days left and I will hit the road. I go to search those who chose to take refuge into my country, which many friends have left one by one. I am going to see with my own eyes those beings coming from another world. A fascinating world, that I don’t understand yet and that gives me chills when I watch on networks the images with explosions, ruins, blood, deads, cries and tears. I am going and if I will meet something on the road, I will tell you too.

Now I establish last details. In a backpack I will jumble together: this laptop, few clothes, notepads, classical instruments of writing, my agenda with mixed notes, chargers, a book or two and the loan video camera that I have no idea to use it yet.

Slava lui Dumnezeu, oricare ar fi, al meu sau al vostru! Slava Lui ca suntem in acest secol, la inceputul acestui mileniu! God knows, de ar fi fost altcandva, cum ar fi fost… Dar ne putem imagina, ne putem intoarce cu secole in urma, poate chiar in timpul acelor razboaie sfinte crestine, care se purtau pe meleaguri orientale, pentru eliberare de sub dominatie musulmana. Cruciade, cam sapte la numar, insufletite de un fel de brain wash al acelor vremuri. Cavaleri in straie alese, purtand cruci negre, cu sabii pe care, privindu-le acum, ne e greu sa ne gandim cum de reuseau sa le utilizeze. ¨Puteau! They were very strong men!¨ Asa ne pare noua ca erau stramosii. Ai mei sau ai vostri. Daca trecem peste inca vreo doua sute de ani, Vlad ne-ar fi tras sigur in cea mai mare teapa.

Sunt convinsa de asta, insa nu si prietenul meu, fiindca legenda lui Vlad Dracul din Ordinul Dragonului este doar ceva despre care a auzit vag. Eu in schimb, in nouazeci si doi, cu 39 grade febra, citeam romanul lui Stoker si vizionam ultima ecranizare, Love never dies – Dracula. Mai mult de atat, am in fata lui avantajul multor ore de istorie predate cu patos de profesori ce incercau sa ne descrie cat mai clar metodele prin care domnitorul Tarii Romanesti ii pedepsea pe toti hotii, coruptii, raufacatorii: ingropati de vii, decapitati, orbiti, fripti, ciopartiti, jupuiti, fierti, batuti in cuie si altele. Bine, bine, se batea cu sutele de mii de turci si apara sfanta Europa, fugarea sultanul, dar sa vezi ce le facea  ¨alor nostri¨, cand ii prindea!

Nu-i povestesc lui Imad grozaviile acestea. In timp ce ne bem cafelele pe terasa casei in care locuiesc acum, il informez doar ca astazi vom merge la Castelul Bran, renumit pana in indepartata America. Vom ajunge acolo cu un microbuz ce face legatura intre Brasov si alte localitati din regiune. Pentru ca, daca muntele nu vine la Mohamed, se duce Mohamed la munte. Paganii ii cereau o minune, dar cea de azi mi se pare ca i-ar fi lasat cu gurile cascate atat pe ei cat si pe profet, pe teutoni, pe insusi  Kazıklı Bey: un musulman si o crestina urcand treptele castelului – fortareata impotriva cuceritorilor.

A sosit aici prea devreme, intr-o noapte, foarte tarziu, fara telefon, cu ceasul stricat, ochelarii de soare rupti. Nici pe interior nu statea prea bine, dar spera sa gaseasca putina liniste in aceasta tara indepartata, exotica pentru el. Soferul firmei care asigura transferul intre aeroport si Brasov, gonise pe soseaua mai libera in afara weekendului. Am primit un telefon cand imi cautam cheile, cam cu jumatate de ora inainte de ora stabilita pentru sosire. Cu un accent moldovenesc slefuit de o viata traita in Tara Barsei, omul imi turuia intr-una, incercand cumva sa ajute. Mi-a plasat ¨strainul¨, pe care l-am asigurat ca in maxim zece minute voi ajunge la el. Desi punctualitatea este unul dintre punctele mele slabe, cu ajutorul divin si al firmei de taxi, ce ma are inregistrata ca fiind client fidel, am reusit sa ma tin de cuvant.

Prima bere am baut-o intr-un oras din Covasna, unde aveam de sustinut un interviu de angajare. Sepsiszentgyörgy, i-am spus putin stalcit. Dar la cate limbi cunosteam amundoi, impreuna, micile greseli treceau neobservate de ambele parti. Pe parcursul a cateva zile, intre noi s-au rostit romana, araba, engleza, franceza, spaniola si pentru a condimenta discutiile interculturale, germana si maghiara. In ziua aceea caldura era coplesitoare si eu stiam ca va urma o ploaie. Imad ma asteptase in soare, rabdator, sa inchei discutiile interminabile din cadrul interviului. Ii propusesem sa vizitam orasul secuiesc, unde nici eu nu fusesem decat o singura data pana atunci, cu foarte multi ani in urma, atat de multi incat parea si pentru mine la fel de nou ca si pentru el. Am pierdut un tren anuntat pe o linie gresita, am cautat un microbuz, am gasit o cursa in treizeci de minute. Am mancat sandwish-uri cu chicken grill in fata garii si ne-am luat apa plata, fiindca vara e bine sa te hidratezi non stop.

Prima terasa cu urme de umbra, care ne-a rasarit in cale, ni s-a parut oaza in Sahara! Desi nascut pe malul african al Atlanticului, suporta mai greu zapuseala, ceea ce pe mine, din Baragan get-beget, ma minuna. Sau poate doar mi se parea ca eu rezist mai bine. Nu stiu ce strada era. Nu reuseam sa ma orientez vizual in acel oras. Aproape ca paream pierduti. Cu toate acestea, eu eram acasa. Si pentru ca populatia predominanta cu un procent de cam saptezeci la suta e de etnie maghiara, asa era si ospatarul pe care l-am luat putin prin surprindere, vorbindu-i in romana mea rapida, atunci cand am intrat in restaurant ca sa cer informatii despre servire. Am comandat bere olandeza si ne-am aprins tigari, rasfatati de adierile care veneau dinspre parcul, probabil central. Zambeam. Inainte de a trece mai departe, am incercat sa ii povestesc arabului de langa mine cate ceva despre Transilvania, secui, sasi si romani. Putina istorie nu a facut rau nimanui.

Locuiesc la etajul patru, intr-un apartament cu cifra vibratiei numarul unu, care ma impinge obsesiv catre creativitate, imi mixeaza in minte tot felul de idei, cele vechi cu unele noi, murdare si pure, imi genereaza trairi pe care deseori imi este greu sa le expun coerent. In combinatie cu cifra destinului meu, coincidenta, tot unu, efectele sunt amplificate, din fericire convergente. Cand incepe o noua zi, in miezul noptii ori dimineata, inainte sa urce soarele in cer, incalec un armasar negru, salbatic, fara sa. Nu stiu niciodata unde ma va duce nebunul! Il prind de coama deasa si ma las purtata in orice directie. Calul arunca cu copitele prin vazduh, isi scutura grumazul fibros si necheaza provocator.

Am prieteni raspanditi in lume. Desi nu i-am intalnit niciodata, bem cafeaua. Eu intind de una cat e ziua de lunga. O beau fierbinte, cu maxim doua lingurite de zahar, din cani cu pereti grosi. O beau calduta si rece mai tarziu, cu urme de zat amarui pe limba. Discutam. E atata frumusete pretutindeni, atata durere si prea multa moarte. Cred ca nici pe ei nu ii sperie moartea, mai mult ceea ce o genereaza. Nu au culoare. Skin is just skin. Pielea ne inveleste spiritele. Religia lor nu e crestina, musulmana, hindusa, etcetera. Nu atei, ne-atei. Humanity is my religion, pentru toti cei ce gandesc ca ar trebuie sa o numim in vreun fel. Seara ne strangem pe la casele noastre, aflate pe continente diferite, pe insule mai mici sau mai mari. Ne coplesesc news-urile care curg pe retele, mainstream sau nu. De multe ori ne simtim legati la maini, tintuiti de scaunele birourilor, de cele aflate pe terase, unde sorbim alcool pentru a ne anestezia. Eu prefer vinul rosu demidulce, dar ei whisky, bere, vodka. Prietenii mei construiesc temple pentru alte culte, case pentru civilizatii care cu secole in urma i-au cucerit, colonizat. Se joaca cu cifrele, leaga fire invizibile dintr-un capat in celalalt, pentru a crea conexiuni la nivel planetar. Salveaza vieti umane, animale. Scriu.

Mai departe de masa aceasta, dincolo de desktop, de cutia cu biscuiti primiti din Paris sunt cateva blocuri construite de comunisti, in mare graba. Pasari si sunetul oalelor in care se pregatesc mancaruri traditionale. Avem nevoie de hrana. In rest o mare de liniste. Lumea nu vorbeste atat de mult in casele lor. Discutiile se poarta pe strazi, in fata scarilor, la bodega de peste drum. Online. Lunar platesc abonamente unor companii de telecomunicatii. Nu am mai deschis teveul de cateva saptamani. In fiecare incapere se afla cate unul.

Prietenii mei nu sunt virtuali. Sunt alcatuiti din carne, oase, sange. Sunt palpabili. Ii pot atinge, simti. Daca vreau. Si vreau. Spatiul exista doar ca legatura intre multiplele forme de materie care-l compun. Il compun, descompun. Prietenii meu nu sunt ireali.

La patru, afara miroase a pamant negru, umed, proaspat si a verde cu arome mentolate, rasinoase. E bezna, insa m-am obisnuit sa bajbai. Cunosc fiecare colt al casei in care traiesc acum si locul obiectelor asezate dezordonat. Am adormit cu muzica, un obicei capatat in copilarie, care revine ciclic. Nu mai stiu ce era in casti cand am verificat pe telefon trei si treizeci si noua. Mai aveam trei si jumatate. Cu genele lipite, am dat login pe facebook. Trei mesaje??? Nu, nu sunt prea sociabila, de aceea atatea semne de intrebare. Un mesaj amuzant de la my best friend, ceva legat de o miscare gresita de-a mea pe linkedin. Ah? Verific mai tarziu. Un mesaj din India: cineva mergea cu masina dupa mancare – nu am gustat niciodata Indian food… Un zambet exotic din Paris. Am facut cativa pasi din dormitor pe hol, cu gandul ca inca mai am timp sa visez ceva in noaptea asta.

Lumea in care traiesc nu ma lasa sa visez cu ochii inchisi. Asa ca aprind lumina in bucatarie, torn apa intr-un ibric, pentru o singura masura de cafea. Vara, rareori fac doua masuri. Flacarile albastre imbratiseaza ibricul si eu am timp sa ma imbrac. Parul lung si prea des e inca ud, n-a prins sa se usuce. Imi aleg un sal, uitat de sor’mea in iarna, cand am petrecut sarbatorile impreuna. Am o intreaga colectie de batice, saluri, esarfe dar, daca stau bine si ma gandesc, nici unul nu imi apartine. Capatate din familie: mamaia, mama, sor’mea, o ramura de descenta feminina pe latura materna. Eu le pastrez. I am the keeper. De cateva ori pe an port si eu. Asta-iarna mi-am pus la gat un sal portocaliu, de care am tras in continuu fiindca simteam ca ma sugruma. In urma cu cateva luni, inainte sa ma tund, mi-am infasurat coada lunga intr-o esarfa maro, plina de flori marunte albastre, galbene. Nu stiu de ce m-am gandit la Africa. Acum port pe cap un turban, mesterit fara indemanare. In oglinda, pare ca-s micul Muck al lui Wilhelm Hauff. Mama, desi nu era cu bisericile, isi facea cruce cand ma vedea cum imi infofoleam talpile in sosete de lana in miezul unor zile de vara. Testati-va, vara, in Campia Baraganului! Si iarna. Sau, daca va aflati prea departe de tara, cititi Istrati. Apele imi curgeau pe sub tample, pielea imi ardea, dar talpile mele erau de gheata. ”Tu chiar esti un fenomen!” si pleca la treburile ei, dand din cap. De m-ar vedea acum, echipata pentru a-mi bea cafeaua fierbinte, pe balconul larg, deschis, de la etajul patru! Turbanul, sosete lungi pana sub genunchii goi, unde se pupa buza pe buza cu poalele camasii de noapte, jambiere de lana, in dungi amestecate, viu colorate, care tin de cald oaselor mele sensibile. Le voi purta vesnic, cu gandul la bunica de la poalele Fagarasului. Mi-a lucrat mai multe perechi, ”sa ai tu copchila, ca iarna e frig la munte!”. Eu le-am purtat de atunci in coace, la munte, la mare, in orice anotimp. Ce sa spun? Bunicile ma iubesc, toate, din orice tinut al acestei tari, in care am ajuns pana acum. Vad ele ceva la mine si se indragostesc iremediabil!

E intuneric si pasarile dorm. Poate doar melcii circula pe aleile umbroase, cu case, fara case, nici o graba. Abia zaresc varfurile brazilor si nucilor ce strajuiesc intre mine si peretii blocurilor vecine, din care nu apare nici o licarire. Atata pace in jur! Ascult pop rock din anii 70, 80, 90 si urmaresc world news pe twitter. Postarile se inmultesc rapid pentru ca, in alte parti ale planetei, lumea nu doarme. Am chef sa scriu. Nu pentru voi, pentru mine. Mirosul asta din apropierea zorilor ma arunca in amintirile diminetilor racoroase de-acasa, parfumate de respiratia ierbii, de florile de crin de sub ferestrele casei. Cand nu se mai putea, dormeam afara. Tantarii bazaiau dementi, greierii se harjoneau pana tarziu si somnul parea imposibil. Adormeam probabil vreo trei ore, pana cand simteam pe piele o racoare unica, inainte de decolorarea cerurilor. Era necesar sa fii treaz ca sa te bucuri de linistea aceea, cand greierii ragusiti nu mai scoteau un sunet, tantarii ghiftuiti zaceau prin balarii, cu burtile in sus iar cocosii inca nu se desprindeau de puicutele lor din cotete. Am chef sa scriu pentru ca asa ceva nu trebuie uitat!

In departare incep sa se distinga, mai inchise, creste de munti dinspre Piatra Mare. Ma simt ca intr-o cetate. In cetatilor lor, oamenii s-au simtit la adapost si au luptat mereu sa pastreze viu acel sentiment de siguranta, pe care turnurile si zidurile groase il inconjurau. Inauntru oamenii au crescut ei cu ei, in propriile credinte si obiceiuri. Poate cateodata, vreunul scapa in afara portilor si ratacea prin lume, pana cand isi gasea sfarsitul printr-un colt al ei. In urma, cei din cetate il plangeau, il huleau, il admirau, il faceau legendar. Avem tot felul de povesti din’astea, din tot felul de cetati, de pretutindeni.

Am locuit multi ani aici, insa n-am mai urcat de mai bine de un deceniu pe zidurile cetatii mele. Peste cateva zile, vom porni prin munti, spre creste. De acolo, se ivesc zarile si putem vedea in departari. O lume noua se deschide in fata ochilor nostri si noua ne este mult prea teama de ceea ce nu cunoastem, de ceea ce inca nu putem zari.

R.

Au stabilit sa se revada pentru a face ceea ce nu au putut atunci cand s-au cunoscut. Au creat si dorinta. O atractie existase mereu, insa perspectiva apropierii fizice era ceva nou si fiecare se intreba cum va reactiona cand se vor gasi iar, fata in fata. Punctul de intalnire a fost ca o intoarcere in timp, exact in locurile unde alergau sa se dea in carusel, in leagane, pana ameteau, li se facea rau de le venea sa vomite. Si-au zambit, dar nu s-au imbratisat, nu s-au atins deloc. Pe drum abia s-au bagat in seama. El a intrebat-o despre calatorie si Elle i-a raspuns cu propozitii scurte, cuvinte simple, pe care le folosea de peste zece ani, atunci cand descria cum a fost cu trenul. Lung, a atipit, obositor, liniste. Mai departe a privit pe geam, masina curgea prea incet pe soselele aglomerate. Mai erau doua zile pana la Craciun si forfotea orasul. Nu ninsese, nu plouase, totusi cerul promitea surprize.

Cand au intrat in camera s-au descaltat de bocanci, si-au asezat rucsacii pe jos, hainele in cuier, cu grija. Elle a masurat cu pasi marunti camera. R. a deschis o sticla de vin si a coborat dupa doua pahare. Au inchis telefoanele, le-au ascuns in buzunarele gecilor, au aprins televizorul agatat sus, in colt. Au ciocnit razand, bine ne-am reintalnit! Dupa ce au facut sex pentru prima data, a tinut-o loial in brate. De sarbatorile de iarna, la tv, numai filme cu tematica specifica. A butonat pana a gasit unul romantic sau comedie sau ambele. Statea de veghe ca o santinela, in timp ce Elle dormea linistita pe bratul lui stang, respirandu-i cald in piept. La reclame o privea. Cine era pana la urma? Cum de stia atatea despre el? Nu cel de acum, clar! Avea grija de asta, sa nu afle prea multe… Cum de isi amintea atatea despre el? Imaginile descrise ii apareau vag in minte, doar dupa ce ieseau de pe buzele ei. Frumoase buze, da… Bune. Cu toate incercarile, nu putea rememora intamplari cu ei doi. Poate doar cateva. Ca a vrut sa o sarute uneori. Asta sigur! Ca a tinut-o de mana prin parcuri, pe strazi. Ca se lupta pentru ea. Ca se luau la intrecere, alergand. Ca jucau fotbal pe drum, spre casa. Ca isi aruncau gentile prin praf si pierdeau asa un timp. Ca il facea sa rada mereu, cand aparea. Ca ea a zis ca trebuie sa mearga la arte, iar el trebuia sa ramana. Ca s-au rupt.

Elle nu se hotara daca hotelul arata mai jalnic pe dinafara sau pe dinauntru. Exteriorul il vazuse in ziua in care s-au cazat. De atunci nu mai iesisera. Inauntru era cald, umed de la trupurile lor si apasator. Afara ninsese in timpul noptii. Nu aveau geam la camera, doar baia comunica cu parcul spre lac, printr-un ochi de sticla, rabatat, pe marginea caruia se culcusise un strat pufos de zapada. Sub dus, apa ii provoca arsuri, unde el insistase cu dintii, cu mainile. Nu a atins perdeaua vascoasa suspendata de cateva carlige, langa bara de dus fara sistem de reglare a inaltimii. Elle isi dorea sa iasa din aceasta cladire cu maxim un simptom usor de tulburare psihica, nu si cu vreo boala venerica.

Fiindca nu reuseau sa se desparta dupa o zi, au decis sa mai ramana o noapte impreuna. Parea gestul unor indragostiti. Inselator… Elle nu simtea nici din diectia ei, nici din a lui, ca se ridica o astfel de vraja ingrijoratoare. Miscarile lor erau, in mare parte, rationale, calculate. Dupa ce se tavaleau prin pat, pastrau distanta fizica si mai ales mentala. Inventasera atata spatiu intre ei fiindca le era mult prea frica sa se apropie. Tacit, fusesera de acord cu aceasta strategie de autoaparare. Desi asternutul arata mereu ca un camp de lupta, isi respectau teritoriile, nu depaseau granitele. Fosti camarazi, facusera parte din aceasi tabara, candva. Acum, nealiati. In zona de razboi nu lasau armele, scuturile. Era un loc unde spiritele lor se infruntau, se atacau corp la corp si cadeau simultan, in urlete, cu lacrimi in ochi. Au plans pe rand, el, ea si nu s-au putut alina. Erau impotenti. Le bateau inimile, dar fara a mai simti ceva. Nici pentru ei doi, nici pentru altii. Fiecare alesese, la un moment exact din viata, sa se automutileze, pentru ca a-ti pasa insemna sa risti sa fii slab, sa cedezi, sa nu te mai ridici de jos. Cine isi permitea asa ceva?

Am facut lucruri urate in viata mea si am vazut multe si mai ingrozitoare. Nu pot sa iti vorbesc despre ele. Nici nu pot sa ma opresc sa nu ma mai gandesc! Te schimba inauntru, ireversibil. Nu astept sa ma intelegi, dar poate o faci. Si daca nu, stiu ca macar asta de aici, de pe spatele meu, intelege. Si daca iti vine sa ma consideri un monstru, poti sa o faci! Sunt un monstru si trebuie sa traiesc cu mine in fiecare zi. Dar… numai Dumnezeu ma poate judeca pentru tot ceea ce am facut rau.

In restaurantul dezolant al hotelului, la o masa rotunda de plastic, acoperita cu fata de masa apretata, gaurita ici-colo, se priveau, din cand in cand, direct in ochi. Sorbeau cu sete din sticlele de bere – mai sigur fara pahare. Cand acidul amarui le umplea gurile, ii pisca de ranile provocate pe buze, pe limbi. R. purta conversatii banale cu o doamna grasuta, impodobita cu sort si boneta, ca la ocazie speciala. Elle zambea de cate ori era pomenita in discutie, cand observa ca barmanul, paznicul sau ospatarita o urmareau cu interes si curiozitate. Da… si ea se intreba ce cauta aici. Pe cine a gasit aici? Intre aceste ziduri, desi nu le puteau oferi o cina, desi clocea aerul de mizerii depuse in straturi, necuratate de ani, desi expirati, cu respiratii stricate de carii, alcool si tutun, cei trei ii faceau sa se simta in propriul lor castel. Castel cu turn, ca proprietarul mansardase o aripa, cu ceva timp in urma. Singuri, intr-un castel, cu servitorii lor personali, pe marginea unui lac blestemat sa nu inghete niciodata sub gerul iernii.

Elle fuma light. De afara, vantul ii pandea ca un animal salbatic de prada. Printre plopii insirati de defilare, se zarea apa cenusie a lacului, cu ambele tarmuri.

”Pe nisipul acestuia ne alergam uzi, printre oameni, ne prindeam de maini si dansam lambada. Soarele ne ardea si sarea se usca pe noi, strangandu-ne.

Chorando se foi quem um dia so me fez chorar.  Chorando estara, ao lembrar de um amor que um dia nao soube cuidar. A recordacao vai estar com ele aonde for. A recordacao vai estar pra sempre aonde for… Danca sol e mar, guardare no olmar o amor faz perder encontrar. Lambando estarei ao lembrar que esta amor por um dia um istante foi rei…

Intr-o zi de inceput de vara i-am spus ca voi pleca si el a ramas in urma mea, singur. Nu m-a vazut plangand.”

Elle nu a mers la arte, insa ei au devenit straini, de parca nu se intalnisera pana atunci, in viata asta, in alta. Toamna, nici nu se mai priveau, nu mai vorbeau, cand treceau unul pe langa celalalt…

Povestile nemuritioare, care se termina cu si au trait fericiti pana la adanci batraneti si poate mai traiesc si azi sunt ca acele campanii de marketing, prin care vor sa te convinga de ceva ce nu exista in realitate. Regi si regine, cavaleri si cosanzene, nici unii nu traiesc fericiti si vesnic. Se sting cu fiecare zi, sub povara regatelor lor…

R.

Numai Dumnezeu ma poate judeca pentru tot ceea ce am facut rau.

Fiul lui Dumnezeu ii privea, in timp ce se sarutau. Era acolo cu ei, la fiecare atingere a pieilor. R. le-a facut cunostinta. Elle nu bagase de seama imaginea desenata in negru de pe spatele lui imens. Neterminat, Isus era acolo cu ei, la fiecare miscare, un threesome neprogramat, in care zeul aparea in postura de voyeur. Nici o problema pentru ea, pana cand a inteles ca relatia celor doi era foarte stransa. R. astepta ca, intr-o zi, sa fie iertat si purta pe trupul lui trupul celuilalt barbat, o legatura ce nu putea fi rupta in veci. Elle, orice alta femeie, erau in plus.

R. a plans. Elle l-a privit neputincioasa. Oricate puteri purta pe buzele ei, in maini, in sanii mici sau intre coapse, nu l-ar fi putut face fericit pe acest soldat, caruia moartea ii crestase in carne cicatrici invizibile. Numai Dumnezeu… Iar ea nu era, nici nu isi dorea.

…

R.

De doua zile se aflau intr-un hotel fara aspiratii de cotare, probabil singurii clienti. In afara de angajati, Elle nu mai observase pe altcineva. Si aceia vreo trei la numar. O ospatarita, care indeplinea si rolul de camerista, desi nu beneficiasera de serviciu in timpul scurs. Un bucatar care nu mai gateste la ora asta, dupa cum tocmai ii anuntase barmanul sau poate tehnicianul, omul bun la toate. Dupa checkin, cand au urcat la camera lor, tataie, cocotat pe o scara pe holul de la etajul unu, schimba un bec. De la o masa retrasa, paznicul le zambea cu subanteles, pufaind tigari fara filtru sub o mustata carunta, ciufulita. Media de varsta a personalului nu scadea sub saizeci. Statiunea avea o vechime seculara si insii astia pareau de-o seama cu ea. Si-au luat cate o bere si au fumat cateva de fiecare, una dupa alta. Despre cina nu putea fi vorba, asa ca ramaneau nemancati. Oricum nu le era foame. Iar ea credea in sine ca lipsa bucatarului nu era chiar o tragedie. Nu avea fite’n cap, dar totusi…

Afara batea crivatul. Usor, dar dintos. Prin termopanele despuiate de la intrare, Elle contempla peisajul de care uneori ii era dor. Plopi desirati spre cer, goi, ca ei doi, in noptile astea, uscati, precum conversatiile care nu se legau, oricate eforturi ar fi depus. Atata tacere nu mai existase vreodata! Dar ea savura fiecare clipa, oricat de murdara, stearpa, dureroasa. Uneori imi place sa imi provoc rani adanci, sa imi testez simturile. Mai simt, nu mai simt?

De cealalta parte a mesei, picior peste picior, blugi stramti ce ii strangeau coapsele puternice, cavalerul ei in armura schimba replici conventionale cu doamna Nuti. O stia de undeva. Si-atunci prin minte ii nascu un gand, ca ea era una din cele care mai trecusera pe aici, ocazional. Ea era una dintre cele… El era el. Pentru ea.

Si taximetristul cu care R. a discutat tot drumul. Care s-a salutat frateste cu barmanul, de parca nu se mai vazusera de la cafeaua de dimineata. Si doamna Nuti. Si mustata perversa a paznicului. Si el, picior peste picior, prea feminin, la cum tinea tigarea intre degete, la cum scruma. Si el, moale, pierdut, desi corpul ei ii starnea mintea, il innebunea, cand il dezvelea de sub cearsafurile invechite. Si ea, excitata, nedumerita. Nu intelesese blocajul, nu i se mai intamplase cu nici un barbat. Poate nu era chiar o maestra a sexului…

R.

”Am cunoscut candva un luptator, pe care il intalneam in mijlocul oricarui conflict legat de nedreptate, inegalitate, discriminare. Aparea de nicaieri, se posta drept, incruntat, cu ochii caprui scaparatori, aruncand din ei sageti. Nu privirea il convingea mereu pe agresor ca trebuie sa faca pasi, dar de fiecare data pumnii lui da. Eram fascinata de atitudinea aceea initiala, pasnic- ostentativa. Ridica barbia cu gropita, isi strangea genele lungi, scrasnea printre dinti ”Tu ce vrei maaah? Hmmm?”. Nu se misca mai mult de atat. Muschii maxilarului ramaneau inclestati, cat timp nu isi desprindea ochii de la cel aflat in fata lui. Intra in transa parca, ca in filmele alea cu samurai… Nooumaaaind! Oricat ma adora, nici eu nu l-as fi putut sustrage. Si nici nu as fi incercat. Nu imi placeau personajele negative din curtea scolii. Dupa mine, n-as fi stat deloc la discutii. M-as fi napustit ca o cobra: baang! Fara negocieri, fara intrebari, fara avertismente. ”Beei… daca te mai iei de asta, nu stiu ce iti fac cand te prind!”.

Iti mai aduci aminte de tine, de mine, de cum era pe-atunci?

Erai frumoasa. Si acum esti, dar… erai foarte frumoasa… Zambeai atat de mult! Si aveai cozi lungi impletite, legate cu fasii albe sau colorate.

”Aveam sosete lungi, albe, brodate cu flori, pana la genunchi. Deasupra lor, rotule cu semne zgariate, mai noi, mai vechi, pe care le purtam mandra, medaliile mele de aur. Aveam mansete ce ma incatusau. Aveam cozi lungi, impletite deasupra urechilor. Imi biciuiau obrajii cand alergam, pana ii simteam rosii si fierbinti. Ma opream. Era o clipa suspendata, de discutii purtate pe cai telepatice. Mereu am avut impresia ca, pentru el, acesta era momentul esential al confruntarii: sa il convinga pe celalalt ca a gresit, ca trebuie sa se retraga, sa isi schimbe radical comportamentul, ca nu ar avea nici o sansa de victorie impotriva lui, daca ar fi izbucnit o bataie. El o stia, dar trebuia sa il determine si pe opozant. De cele mai multe ori nu se intampla asa si in cateva secunde se pornea armaghedonul. O impingere brusca, dura,  cu palmele intinse, in pieptul nepregatit al adversarului. Forta loviturii era atat de puternica incat, indiferent de conformatia fizica a celuilalt, uneori superioara, genera un dezechilibru. Cel psihologic devena fatal. Cand ti se insamanteaza in ganduri ideea neputintei, esti pierdut! Daca nu cadeau pe spate din asta, din cativa pumni in fata, in stomac, coaste si pe unde mai nimerea, se termina totul. Atat dura. Vazandu-l pe celalalt la pamant, se oprea. Suficient. Ii intindea mana, il tragea in sus, il cuprindea pe dupa gat si, mergand lipiti cativa metri, ii soptea ceva. Ametit, prafuit, acela dadea blegit din cap. Spectacolele nu se incheiau pana cand cel invins nu isi cerea scuze de la cei pe care ii necajise, agresase, verbal sau fizic.

Niciodata nimeni nu s-a plans mai sus. Totul se rezolva in teren. De fotbal, de handbal, langa gardul bazinului olimpic. La vedere sau mai ferit, nu conta.

Cu sacoul ravasit si camasa iesita pe deasupra curelei, venea zambind catre mine si imi spunea  Imi pare rau ca s-a intamplat asa… Te rog sa ma ierti, dar trebuia sa fac ceva! Ne priveam in tacere, ca doi intelepti aterizati intr-o lume inapoiata, cu misiunea de a o ridica la un nivel mai inalt pe calea evolutiei universale. Ochii lui, imblanziti sub ai mei, se simteau vinovati de toata rautatea care exista. Ii prindeam mana, cel mai curat, mai bun, mai curajos,  ii spuneam la ureche si il faceam sa roseasca ca fetele. Nu l-am vazut niciodata plangand. Nici el pe mine. Nu l-am vazut multi, multi ani.”

Elle tragea din tigare langa soldatul intins in pat. Adormise cu spatele la ea. Tatuat, un Isus trist o privea cu lacrimi in ochi si picaturi de sange pe frunte.

…………………..

un IP numero,

un, zero, un, zero, un, zero,

seulement un social media utilisateur,

un set des codes des chiffres

d’un personnel computer.

un ID numero,

deux, huit, zero, zero, un, un, un …

un produit sur les marches du monde.

une seconde

du temps que passe.

Je ne suis pas, je m’en fous!

Les doigts sur le clavier

recontant des histoires de la vie,

vous rendent envie.

je te montrerai les sauvages anciennes,

les modernes

et peut etre les uns que sont les miennes.

Les montagnes, les etoiles, les cieux,

les doux ou salees noirs eaux,

tous sont pareils,

n’ importe pas les deux hémisphères

d’ou je suis, d’ou tu viens.

N’ est-ce pas?

Et cependant…