Arhiva | Uncategorized RSS feed for this section

The scientist and the addicted writer

7 mai

Cu cativa metri inainte de intrare ma opresc brusc din mersul meu marunt, rapid si scot telefonul dintr-un buzunar al blugilor. Il tin mereu la spate. Ah! E trecut de si-un sfert, dar cred ca sunt prima. De obicei intarzii, insa de data asta as putea pune pariu ca am  ajuns inaintea ei. Imi amintesc diverse imagini in care isi facea aparitia in prim plan cu aceste cuvinte pe buze ”Hei! Scuze, scuze… nu v-am lasat sa ma asteptati prea mult, nu?!” Si vocea ei canta parca o rugaminte catre cei de fata iar noi toti ne priveam scurt si raspundeam in graba ca nuuuu. Nu puteai rezista sa nu ii oferi un nu, mai ales cand te staruia asupra noastra cu perechea aceea de ochi negri. Am mai vazut perechi de ochi negri, i-am mai privit sau m-au privit, dar ai ei erau purul intuneric si cand te fixai in ei curajos, parca paseai afara in bezna, o bezna adanca fiindca luna e ascunsa printe nori, in zile de iarna lunga.

Si-atunci intind mana. Inca mai strang telefonul. Apas manerul din fier cu toata puterea dreptei mele, care e mai  zdravana ca stanga, inving opozitia usii si patrund dincolo, intr-un spatiu unde ma va invalui caldura. Pub-ul e plin si zgomotos. La bar, intr-un unghi retras si ferit de lumina reclamelor ce impanzesc peretele, sunt doua scaune goale. Sunt clar scaunele noastre in seara asta!

………………………………………………………………………………………………………………………………………………

-Heeei! Saluuut!

Ne pupam pe obraji ca fetele. Eu nu ma las atinsa cu buzele de oricine, tin o lista restransa in care Ana e inclusa.

– Maaa’m! Ai ales niste locuri super aici! Imi place! Imi place asa mult coltul asta retras unde nu te vede nimeni, dar ia uite ce unghi bun avem noi si barmanul… nu trebuie sa ii faci semne disperate cu mana. Canta cineva azi?

-Habar nu am.

-Eh lasa asta. Ia zi-mi! Zi-mi marea veste despre care nu mi-ai dezvaluit nimic la telefon. Secrets sau ce?

-Nuuu. Eram pe fuga, stiam ca ne vedem in seara asta si s-ar fi pierdut tot farmecul daca iti transmiteam prin telefon. Mi-am dat demisia!

-Oau! Nu te intreb de ce ca stiu. De ce acum? Sunt cu gandul la faptul ca trebuie sa traiesti.

-Ce bei?

Tipul de la bar se sprijinea in coate de tejghea, la cativa zeci de centimetri de fata mea si asculta conversatia plictisit. In stanga, langa perete, isi pitise o scrumiera si tigarea aprinsa, din care tragea din cand in cand. Vroiam sa il fac sa dispara si sa reapara cu bauturile, apoi sa dispara iar la cativa metri de noi, mai incolo.

-Hmmm. Nu stiu ce. Zi tu cat ma gandesc.

-O vodca, lamaie si gheata.

-La fel.

Si hocus pocus! Se facu nevazut cateva momente.

-Bai tocmai asta e. O sa traiesc facand materiale. Asta era surpriza, nu ca am demisionat din jobul ala infect, in care ma ingropam in hartoage, termene si plati. Au venit unii la noi si ne-au propus sa lucram pentru un site independent. Cica. Munca de teren si nebunie! Sa bem!

Am ciocnit delicat fundurile paharelor.

-Pe buune? Cat?

-Ceva fix si ceva extra pentru materiale reportaj. E ok. Ma descurc. Trebuie sa incep de undeva.

In partea opusa se strangea lumea. Se auzeau acorduri gajaite de chitara si batai demente in baterie.

-Ah, ia uite! Pe astia ii stiu. I-am mai vazut uneva, in Garage parca.

-Eu nu.

-Si te-ai bagat doar tu sau si altii?

-Ne-au selectat pe mine si pe Jon. Il stii. Hai ca-l stii. Tipul ala brunet si tacut.

-Ala care-i cu Maiden?

-Da. El.

Traiesc vesnic

21 apr.

prin arterele subpamantene,

respir continuu prin capilare.

Prin musuroaie de furnici

sau vagauni roase de rame

sau alte fiinte active, nocturne,

ies spre lumina.

Prin voi.

Voi fi vesnic vie.

Mie nu imi e teama de vreo moarte,

care nu exista, pe care au nascocit-o unii,

mai mult morti decat vii.

Saracii… Nebunii!

Forever young

23 mart.

Vineri, in harmalaia zecilor de glasuri, care ne inconjurau in timp ce ne strecuram printre ele, pe sub plopi negri, călcând în picioare mugurii picați, mulți dintre ei încă proaspeți, suculenti, alții uscați, toți împrăștiind în aerul cald al inserarii un parfum crud, i-am spus de nici nu m-a auzit:

– Cred ca te iubesc.

Nu a înțeles sau poate și-a dorit sa o mai audă încă o dată, fiindcă suna plăcut, ca o atingere. Exista o distanta si doar cu aceste cuvinte-tentacul, intinse intre noi, reuseam sa ne atingem.

– Ce-ai zis?

Sau poate mi-a oferit șansa de a nu repeta, de a retrage cele doua cuvinte spre locul de unde au îndrăznit cu inconștiență sa iasă la lumina, sub un apus roșcov.

Sau poate confirmându-i prin repetiție, el își motiva fara dificultate asaltul împotriva mea. Fiindca oral il provocam. Atat. Si continuam sa raman locului, ca o piatra mare de rau, greu de urnit. Doar el isi intindea serpeste corpul masiv spre mine si se retragea brusc, dupa ce obtinea reactia mea.

Pe atunci nu analizam variabilele in functie de care actionam si incepuse sa imi placa deosebit de mult sa ii arunc vorbe direct in fata, ca apoi sa il urmaresc cu privirea, în timp ce făceam eforturi sa țin pasul cu mersul lui grăbit, apăsat, format în ani multi de sport de performanță… Eram si eu buna la viteza, adevarat, nu insa si la rezistenta.

– Că te iubesc. Nu știu dacă așa se simte iubirea, dar cred ca asta e, că nu seamănă cu altceva cunoscut.

S-a blocat. Picioarele i s-au oprit. Eu tot am mai făcut vreo doi pași din inerție, fara sa imi dau seama ca de data asta il lasasem in urma, cum nu cred ca reusisem in vreo alta zi. M-am întors spre el, ca stătea acolo în spate, privindu-mă fara sunet, încruntat sau chiar supărat pe nu știu ce.  Câțiva s-au împotmolit pe lângă noi, bolborosind. Cred ca nici ei nu anticipasera oprirea bruscă. Nu stiu ce comentau in fundal, nu-i baga nimeni in seama! Noi doi am rămas asa câteva sute de secunde, studiindu-ne reciproc. Eu paream ușoară, el umbrit, greoi, o stâncă ivita din senin, din spumele marii.

Ce sa te faci c-un bolovan de rau si c-o stanca de mare?

– O sa ma fac ca nu am auzit ce-ai spus mai devreme.

Și-a pornit, pășind si mai adânc, lasand, in mintea mea, urme eterne pe trotuar.

Pentru siguranta, a tinut sa adauge:

– Sa nu îmi mai spui asta niciodată!

Un timp înșirat am rămas muți. Eu aveam probabil un zambet strengar pe chip, ceva ce el nu putea observa și am presupus ca fruntea lui era în continuare incruntata, ca dupa o  profunda supărare, o dezamăgire.

Îl testam. Era infiorarea cea mai tentanta, aceasta senzație de dominare, cu viata atat de fragila, obtinuta greu si cu riscul unor replici dure din partea lui. Era sigur prima data când ii spuneam ceva ce nu putuse sa anticipeze și asta îl deranja, in lumea lui, perfect calculata. Probabil ca se si ferea ca eu sa nu ma agat de el, fizic, emoțional, ca o fetiță de treisprezece ani. Și as fi vrut sa stiu cum sa-l liniștesc ca nu va fi așa, ca nu ma voi prinde niciodată de el din simplul motiv ca ma speria sa fiu legata de ceva, de cineva…

Cu ganduri de-astea mergeam alături, pe drumul nostru, fără sa ne atingem. Cuvintele-tentacul erau retractate sub carapacele-scut. El pasea ca de obicei, pe partea expusa, cea dinspre stradă, de unde ar fi putut aparea oricand vreun pericol. De fiecare data când traversam întindea mana dreapta spre pieptul meu sa ma oprească si nu ma lasa sa trec pana nu considera el ca e okey. Privea în stânga, privea în dreapta si cand nu venea nimic, își retrăgea bratul, dandu-mi voie sa trec mai departe.

Tacerea prelungita era secanta si atunci a început sa îmi povestească despre muzică.  Muzica ne impaca, ne aduna strans aproape. Stia de trupe și componente, de albume ale căror nume îmi venea greu sa le rețin. Îl ascultam fascinată și ma întrebam unde și cum reușește sa retina atâtea? Era foarte preocupat ca eu sa înțeleg cât se poate mai mult din sensul fenomenului rock, era aproape obsedat sa ma educe in general, nu doar din perspectiva muzicii. Oare de ce era atat de importanta pentru el evolutia mea?

A doua zi ne-am reintalnit în centrul nou și fiindcă era o zi super, fără vânt, am coborât scările pana pe faleză. Copacii nu se ma scuturau iar prin fața noastră curgea, tulburata, Dunărea. Pe la trei nu gaseai usor umbra. Frunzișul inca tânăr nu razbea contra soarelui brailean. Ne grăbeam pe aleea falezei, spre nicăieri, singuri, cu pontoanele în dreapta. De unele se legănau, prinse, vapoare mici, șalupe albe, albastre si bărci. Păreau cumva abandonate în voia valurilor, cat timp nimanui nu ii pasa de curgerea aceea tulbure, umflata si de leganarea lor, de suprafata.

Am gasit rapid o banca.

-Hai pe banca asta!

Pe bancă aceea ne-am așezat precum batranii, c-un oftat. Priveam pe partea cealalta si apele umflate pe buzele malurilor inundate, cum se petrece la noi, de obicei, primăvara. Spre insula, trunchiurile copacilor le zăream ieșind din fluviu ca dintr-o vază.

– Și zici ca mergi în tabără, la vară?

– Da, sigur! Pe aia de anul trecut, de la Arieseni, am ratat-o si am ramas asa cu o parere de rau ca nu am ajuns in Apuseni. Si de-aia in asta chiar vreau.

– Aha.

Liniste si clipocit de valuri stinse, dupa trecerea unei barje.

-Atunci vin și eu.

Si-a scos de pe undeva o tigare sifonata si-a aprins-o.

– Serios? Ce mișto! N-o sa te plictisești? E tabără de generală, știi… Merg de-astia care trec a opta.

El nu ma privea. M-am intors si eu catre insula, cautand sa gasesc o activitate de distragere acolo sau macar pe fluviu.

– M-am gândit la ce mi-ai spus ieri.

– Ce ți-am spus?

Eram cu ochii numai dupa barci, vapoare, pesti. Pe un ponton, mai sus de locul nostru, un barbat dezbracat pe jumatate, scotea plasa din apa. Oare prinsese ceva? Am strans ochii, dar nu distingeam pana acolo.

– Susțin în continuare ca nu e bine sa îmi mai spui chestii de genul asta vreodata, a continuat. Lasa asta! Stiu ca ai inteles.

Pe un punct din mijlocul fruntii mi-a apasat de mai multe ori la rand cu degetul aratator care, impreuna cu  mijlociul, strangeau tigarea aprinsa. Nu s-a oprit sa imi zica:

– Legat de ziua de ieri, am ajuns la doua concluzii. Una este ca nu ai gândit deloc înainte sa scoți treaba aia pe gura. Si sfatul meu este sa gandesti bine la ceea ce vrei sa transmiti,  inainte sa incepi sa vorbesti cu cineva. A doua este ca m-am convins ca nu ne vom plictisi deloc.

Cred ca era de bine. Si eu regretam azi cuvintele de ieri. In acelasi timp mi se parea optimista perspectiva lui, ca nu ne vom plictisi deloc.

-Merg fiindcă mergi tu, asta sa îți fie clar! Altfel nu. Merg fiindcă vreau sa petrec un timp cu tine și…  Vom vedea ce va mai fi după aia.

A terminat la timp, cat sa inteleg si eu toata ideea, pentru ca atunci au trecut unii cu un casetofon pe baterii. Îl țineau pe umăr, țopăiau și se legănau, ținându-se fete cu băieți pe după gat sau prinși de mijloc, râzând și lalaind pe sunetele ce ieșeau melodios din difuzoarela frontale. Erau mai mari decat mine, chiar si decat el, poate de-a doispea, fiindca piesa zicea, melancolic, asa: forever young, I wanna be forever young… Do you really want to live forever?” Si a tot zis, repetitiv, pana s-au pierdut spre scarile ce urcau la ceasul de la Primarie.

A treia concluzie certa era ca plecam impreuna. Concluzia mea.

– Adică mergem împreună?

-Da.

Mai aveam de verificat o informatie:

– Și-acum noi suntem împreună?

-Dacă asta vrei sa înțelegi, da.

Nu am insistat. Imi convenea si raspunsul asta impleticit, chiar daca el a vrut totusi sa ma/se asigure de ceva.

-Se pare ca am multe de descoperit la tine și ai reușit sa îmi atragi atenția.

-Fără intenție.

Minteam.

Guri, muguri

23 mart.

Miller sta de-a dreapta mea.

Ma cercetează prin ochii unei femei negre, cu iriși negri, cu buze negre.

De pe-o copertă din anul nouazeci.

Din secolul în care m-am născut,

Eu la sfârșitul lui, el la sfârșitul ăluia trecut.

E primăvară și poate la sud mugurii au bubuit pe craci deja.

Aici, în stânga mea, dincolo de ferestre,

e tăcere.

Mugurii dooorm leneși, inconștienți.

Tre-zi-rea!

N-auziti cum trilul urlă frenetic,

Intre craci?

Jos, pe asfaltul umezit de cețuri,

Sus, pe betoane izolate termic?

Jos, printre resturile unui an închis,

Murate, mucegăite de zapezi scurse

Nu demult?

Nu vedeți cum se târaie flamande,

Cum ies din pământ rame, gândaci?

Cum răstoarnă brazde udate de ploi?

Mii de ființe nevertebrate așteaptă!

Pe cine?

Pe voi!

Bubuiti, muguri!

Fiți verzi, fiți drepți, fiți martiri!

Hrăniți triluri de pui tineri și guri căscate

De nevertebrate neevoluate!

Oricum va uscați și muriți…

Măcar hrana de-o vară să ne fiți.

Trezirea muguri!

De voi atârnăm toți:

zburătoarele, copacii, viermii și noi.

De verbe

22 mart.

Eu sunt

Tu ești

El este

Ea este

Noi suntem

Voi sunteți

Ei sunt

Ele sunt

Eu am

Tu ai

El are

Ea are

Noi avem

Voi aveți

Ei au

Ele au

Verbele scrijelesc în suflete.

Definesc viețile.

Prorocesc alegerile.

Eu sunt mai întâi,

Nu eu am.

Eu sunt am ales.

Eu am eu sunt.

Nu lăsa

22 mart.

Nu lăsa ziua sa îți întunece noaptea,

Visele ei, dorințele, vibrațiile.

Nu lăsa ziua să te închidă în temnițe

Reci, sterile.

Gândurile, nu le lăsa să se nască

Din gurile, de pe buzele altora.

Intre gratii, aceștia, aceia te mențin,

Cu brațe de fier sau de flori te cuprind,

Te sărută sau scuipă continuu,

Îți șoptesc sau îți strigă.

Tinde afară cu gândul!

Când trupul e slab sau legat,

Lasă cuvântul sa țâșnească afară din el,

Printre gratii reci și sterile.

Nu lăsa niciuna din zile…

 

The scientist and the addicted writer

27 feb.

Stau de o ora in fata monitorului si privesc prin el. Nu am tastat nici macar o litera in plus in afara de parola. Ascult muzica si fumez. Mi-am facut mult ceai, o oala intreaga, de parca n-a mai vazut lumea ceai pana in seara asta. Am amestecat menta uscata peste plicurile cu arome de fructe de padure fiindca ador menta. De-as simti gustul de menta cat mai frecvent venind din diverse alimente cu care imi umplu gura! Menta in ceai, in ciocolata. Bomboanele nu imi sunt pe plac. Menta in sosuri, in inghetata, in pasta de dinti, in salate cu fructe, in vodka si limonada, mojito. Detest menta din tigari. Menta in uleiul de corp, unicul afrodisiac ce m-ar intarata sa fac un masaj pe pielea cuiva.

Nu am mai scris. Nu am mai gandit la scris pentru ca de o vreme imi simt creierul anesteziat. Mi-a paralizat imaginatia ca si cum mi-ar da cineva socuri electrice in continuu si nu ma pot misca in nici o directie. Da, asa te tin in perfuzii, lobotomizat, la birou, opt sau noua ore pe zi, din douazeci si patru. Evadezi, daca esti norocos si nu ai cosmaruri, in vis. Uneori si in drum de la sau spre casa, asta daca nu trebuie sa platesti facturi, sa cumperi diverse. Evadezi la o bere, intr-un pub underground, cu muzica live. Nici nu trebuie sa iti placa neaparat genul. Daca e live e suficient, e mai mult decat sunetul hartiilor, pe care le-ai invartit in cele opt ore. Esti liber cateva clipe si astea,  lua-i-ar dracu sa-i ia cu lumea lor intoarsa pe dos- se scurg mai repede ca mercurul.

M-am handicapat. Dizabilitat. Constient, ceea ce e mai grav. Era previzibil un termen de doua, trei luni, pe care mi l-am acordat atunci cand m-am mutat in Bucuresti si am inceput acest job ordinar, din care inca imi mai spun ca voi invata totusi ceva, oricat de infim. Termenul a trecut de curand iar eu m-am trezit in dimineata asta din somn si mi-am adus aminte de mine. Pastrez locul de munca fara valoare certa, insa nu sunt dispusa sa platesc pretul asta pentru a-mi satisface acele nevoi de baza.

Ah! Mi-am amintit de tipul ala care astepta la rand, doua case de marcat mai incolo. Afisa o fata la fel de trista precum cred ca o percepea si el pe-a mea. Semana cu Kurt Cobain, dar sigur avea cativa ani mai putin decat avea el, cand a murit. Nu am intalnit pana in dupa-amiaza asta nici un Cobain si nu mi-ar fi trecut prin minte ca se poate petrece o minune atunci cand astepti sa platesti cu cardul, dupa ce ai pus pe banda legume pentru supa, o paine, o legatura de menta verde la caserola. Aveam pletele dezlegate, pe spate, cum le las mereu cand trantesc usa biroului, la 6 pm. La rock fm bagasera Breed, in amintirea artistului care a fost… Cand m-am rotit sa las cosul din plastic in spatele liniei caselor, cativa metri mai incolo ma tineau din privire doi ochi prea albastri. Am alunecat rapid pe trupul ala, am studiat tricoul imprimat, statura, mimica. Nici un zambet. De-o parte si de alta par blond, in suvite, unele mai inchise, altele mai deschise. Nici un sunet.

Stiti piesa? Nu? Ceva de genul asta: get away, get away! Asa urlam in gand, odata cu trupa, in timp ce aratarea aia, cazuta de undeva de sus, chiar acolo, aproape de mine, ma studia curioasa. Insa atat pe fata mea, cat si pe a lui, ca la karaoke, se derulau, invizibil, versurile I don’t care! I DON’T CARE! I DON’T CARE! I DON’T CARE! I DON’T CARE!

care if it’s old. I’m afraid…

Am inaintat spre casiera si stiam ca voi termina repede aici. M-am intors sa mai privesc o data, fiindca simteam o conexiune si vroiam sa imi confirm ca exista un flux intre mine si celalalt individ, prin care ne comunicam. El era tot acolo, parca nu se miscase nici un centimetru, ca o statuie poleita. Doi cobaini blonzi se holbau la mine si unul imi atingea urechile. In total trei. Extaz!

Even if you have, even if you need
I don’t mean to stare

Eh nu!

Poate nu avea nici optispe. A disparut pana sa achit. Totul a fost atat de scurt. Ca Breed, ca viata.

De aceea in noaptea asta voi scrie ceva. Si daca nu pot mai mult, voi scrie macar alfabetul, incepand cu A.

The scientist and the addicted writer

26 feb.

– Un scriitor, unul care scrie si isi spune lui insusi scriitor, nu e niciodata prea zdravan la cap. Medicina ar putea sa-i adune si sa ii foloseasca drept cobai pentru studii in folosul umanitatii.

-Uat za fac? Stai! Staaaai… unii care-si spun sau cei care sunt? Despre aia consacrati stim, credem ca stim. Biografii astia mani…pula…tori.

-De aia care-si spun. Aia care sunt. Hai da sticla aia aici langa mine! E mai in siguranta departe de tine si tu cat mai departe de ea.

I-o imping usor cu talpa. Sta rezemat de peretele din fata mea. Pe obrajii lui si pe perete tremura galbene flacarile hiperbolizate ale lumanarilor insirate pe jos. Ne exorcizam in noaptea asta si in zori vor iesi toti dracii din noi. Imi frang gatul de marginea canapelei sa tintesc tavanul. Aceleasi flacari danseaza si acolo, pe sus. Oftez sau vreau sa strig ceva, dar e mai mult un scancet de neputinta. Cum naiba am ajuns sa scriu?

– Stiu vreo doi medici… au facut medicina. Pe neuro sau pe psihiatrie, nu m-am interesat niciodata pe ce au ajuns mai exact. Ii stiam candva, vreau sa spun. Acum fiecare e cu pizda masii. Eu la balamuc, ei cu cheile portilor. 

-Data viitoare aleg eu ce sa bem. Vodka asta nu intra prea bine. Mai ai lamai?

Imi retrag ochii din tavan si dau aprobator din cap.

-Wait! 

… si sar in sus ca o maimuta eliberata dintr-un arc. Imi simt fata schimonosita si nu stiu sigur daca merg ca o balerina sau fac pasi de elefant.

-Vrei sa vin cu tine?

– Nope! Nuuuu. Pazeste iatacul domnitei de zmei! Vin imediat, dar nu te uita la ceas. Am prostul obicei sa intarzii. Dar vin. Mereu vin, chiar si mai tarziu.

Maaa’m! Cuvintele astea din capul meu par sa parcurga o calatorie istorica, cel putin din antichitate catre prezent, pana reusesc sa le scot afara printre dinti si buze, impingandu-le fortat cu limba. Ah, limba, da, cu miscarile ei de sarpe! Am chef sa fac ceva cu limba. Ma aplec peste el si i-o bag printre buze. Au gust amar de tutun, insa gura ii e uda si dulce. Ma scurg pe langa perete, ma furisez in intuneric, cobor scarile circulare, intuind marginea treptelor inguste. Offf! Prea multe etaje… Sa se faca doar case fara etaje!

Nu stiu cat timp real mi-a luat sa ma intorc cu doua lamai si un cutit. El statea cu picioarele adunate in pozitie lotus, sprijinindu-si o falca in mana stanga si facand cercuri pe lemnul podelei cu degetul aratator de la cealalta.

-Ce desenezi?

-Infinitul.

-Hmmm. Faci o tigare? 

Ii arat lamaile.

-Pe care o vrei?

-Pe tine.

Intre cer si asfalt

23 feb.

Fals!

Intre cer si pamant!

Mersul meu e adanc, fara toc.

Gleznele in asfalt par ca patrund,

Sparg cifrul chimic.

Din betoane udate de ploi, pe talpi, in sus, serpuiesc spre cer lumini,

joc de neoane stradale, pe pielea mea legata-n sandale,

goala pana mai sus de genunchi,

lucesc ca un peste la luna.

Intre mine si tine e mult, mai mult cer decat pamant.

Logica imi spune sa am mersul continuu.

Candva eu stiam sa zbor.

Insa, dintr-o zi fixata demult sau de ieri,

gleznele imi stau infipte-n asfalt, am radacini.

Am ramuri terane, care te-ating,

oricat de mult a fost creat intre noi, piatra, pamant,

udate in lumini astrale – stradale de ploi, lansate din cer.

Am ramuri terane, care te vor strans intre ele,

care ma dor.

 

 

 

A dream of mine

18 ian.

it was a warm November day,

that month before December.

which doesn’t mean too much,

only for me it has a special figure.

it was around 7 p. m.

the seven magic number.

it wasn’t windy, wasn’t rain.

the darks of night above us,

the lights of streets allover.

old buildings were alive in centre,

we smoke and drank and kissed.

we walked, dividing crowd,

it was a warm November night.

I don’t remember moon or stars.

new buildings rising walls around,

a modern music of the street.

poor people beging for some food.

rich people driving noisy cars.

young people running home from work.

and we, in town, two strangers.

it was a road to walk by hand,

I checked my phone: 7 p.m.

we shared some stories from last week.

we passed on green and wait on red

and then we stoped, we raised our eyes

to reach, through black skyes, memory.

you spoke her name, I realised.

we crossed as lovers, left behind

the one you’ ve once admired.

but I remember now that then,

November, on the streets, 7 p.m.

you made a sword using her name

and killed a dream of mine.