luciabordeianu

ascunsă în iarbă, colorează cu degetele

norii de pe cer și, sub soare,

irișii i se pitesc după pleoape ca fluturii

printre frunze verzi sau petale.

aleargă pe străzile orașului port,

cu tălpile goale prin ploaie.

e o seară de vară și asfaltul nu arde,

dar inima doare.

a țâșnit în lume

mult prea devreme, prea crudă.

pe o plajă, cu buze roșii, mușcate,

vântul din est îi cheamă privirea

pe alt țărm, peste marea asta neagră

si, în gând, sămânța unei amintiri de pe

tărâmul opus, plutind din alt timp,

încolțește și crește

în umbră.

asta este pentru fata pe care o vezi

zi de zi zâmbind fericită, dar ascunde

între rânduri, frici fărâmate mărunt

în grăunțe de sticlă ce-i sfâșie

făptura plăpândă .

iar trupul acesta rănit o poartă prin lume,

din poartă în poartă și poartă o armură

ce nicio săgeata nu a mai putut-o

străpunge până la carne

de secole.

este fata pe care o privești în oglindă,

iți e dragă și goală și în jeansi și în

rochia neagră, scurtă.

o ții strâns noaptea în brațe

împreună cu

o perna moale și o cauți în cearceafuri

cu flori

dimineața, înainte de prima cafea.

este pentru fata care , cu gândul la tine,

a învățat să își aducă aminte de ea.