fiecare lovitură

eram amândoi în genunchi.

cu vârfurile tălpilor prin iarbă, înfipte

adânc în pământ iar, de jur

împrejur, stejarii înalți ne țineau

legați ca în ringul de box.

eram amândoi atât de aproape

unul de altul, încât, între corpurile calde,

materia se transforma pe rând,

ba în mine, ba în tine, ba în altceva ce

ne conținea.

eram drepți, încordați ca arcele spre ținte.

tu îmi vorbeai, însă eu mă secasem

de gânduri și mai ales de cuvinte.

te ascultam…

ca un ecou pătruns de sus,

îmi strigai cum să țin pumnul strâns,

să lovesc cu forță în piept,

în coaste, în brațe.

„fă-o ca și cum, acum, între noi, ar fi

pe viață și pe moarte!”

„fa-o, că duc!”

„fa-o să simți!”

între stejari, ca pe ringul de box,

eram amândoi strânși în încleștări

de priviri, de pumni, dintre care nu știu

ce mă rănea sau îmi plăcea cel mai mult.

dar fiecare lovitură ce te atingea,

in mine străpungea prin carne

și,

uneori,

mă mai doare.