într-o zi

îmi puneam în căști Sișu și Killa.

mâna dreaptă

îmi scrijelea cu unghiile până la sânge,

în minte.

mesaj:

ia pixu‘ ăsta, umple fila!

ia gândul ăsta viu, fă-l să se nască

în cuvinte

și scuipa-le-n lume!

dacă mă privesc, numai semne!

rănile pe care ți le faci singur

lasă cele mai adânci urme.

fiindcă, știi…

e în mine un întreg necuprins

univers,

care stă să se transforme

din moment în moment,

prin bing bang,-uri consecutive, în versuri.

nu am aflat încă, însă simt sensul.

o cale.

o contemplu.

iar undeva, acolo, e-un templu,

în care voi păși, din nou,

într-o zi.

…

nu sunt sigură că îți aduci aminte,

când ne-am văzut la tine acasă

și-ai dat o cafea presărată cu un praf

de zahăr, unul de sare,

m-ai întrebat ce-am mai făcut,

am mai scris?

ți-am zis scurt nu.

vezi tu, cumva am evitat să mă expun.

că, in imagiunarium,

pictez.

imagini fluviu,

legate în capitole discontinue

din diferite romane urban – planetare,

interstelare,

atemporal fixate.

dar…

le blochez sub semnul acelei întrebări

„a fi sau a nu fi?”,

până într-o zi.