luciabordeianu

Eu nu fac poezie că aș fi fost cu voi

că aș fi citit din scoarță în scoarță

scriitori, filosofi, alți poeti.

o fac când tălpile goale prin iarbă,

pe pietre,

vor să ne spună tuturor o anume

poveste.

exploziv ies rime din mine când

cumulez excesiv iubire și ură,

atât timp cât știu că nu-s perfectă, pură,

nu-s cea mai bună, cea mai frumoasă,

cea mai blândă ori dură.

nu sunt nici aceea pe care societatea

încearcă de ani să o impună a fi,

a trăi.

pe buze eclozează cuvinte grele,

fierb în ele, înjurăturile.

vor deveni, peste noapte,

din pupă, fluture.

Eu scriu să evadez.

ori de câte ori nu e altfel cu putință,

legată de pământ,

să pot sa mă înalț,

să țintesc cerul.

să mă despart de acest trup

ca ființă ținută in beznă

terestră.

îmi puneam în căști Sișu și Killa.

mâna dreaptă

îmi scrijelea cu unghiile până la sânge,

în minte.

mesaj:

ia pixu‘ ăsta, umple fila!

ia gândul ăsta viu, fă-l să se nască

în cuvinte

și scuipa-le-n lume!

dacă mă privesc, numai semne!

rănile pe care ți le faci singur

lasă cele mai adânci urme.

fiindcă, știi…

e în mine un întreg necuprins

univers,

care stă să se transforme

din moment în moment,

prin bing bang,-uri consecutive, în versuri.

nu am aflat încă, însă simt sensul.

o cale.

o contemplu.

iar undeva, acolo, e-un templu,

în care voi păși, din nou,

într-o zi.

…

nu sunt sigură că îți aduci aminte,

când ne-am văzut la tine acasă

și-ai dat o cafea presărată cu un praf

de zahăr, unul de sare,

m-ai întrebat ce-am mai făcut,

am mai scris?

ți-am zis scurt nu.

vezi tu, cumva am evitat să mă expun.

că, in imagiunarium,

pictez.

imagini fluviu,

legate în capitole discontinue

din diferite romane urban – planetare,

interstelare,

atemporal fixate.

dar…

le blochez sub semnul acelei întrebări

„a fi sau a nu fi?”,

până într-o zi.

astăzi mi-ai vorbit despre toți copacii

care nu mai sunt

pe Insulă.

dar oare, mă întreb,

n-or trăi ei în continuare,

pe sub pământ?

feriți de privirile noastre,

nu și-or întinde rădăcinile,

spre toate zările?

aș vrea să te mai întreb, însă

îmi place mai mult să te ascult și las

agățate întrebările în gând și

scrisul meu strâmb pe prima filă

din carte.