Aici este de parcă am părăsit, în sfârșit,
o veche planetă.
Nici nu îmi mai aduc aminte când.
Probabil demult,
dacă s-au șters atâtea din mine.
Din minte au mai rămas doar unele urme.
Nu îmi pasă de câte s-au mai risipit
pe parcurs.
Aici, sus, nu am nevoie de cumul.
Atât cât suntem, e perfect sau mai mult
ca perfectul.
Aici, unde au pus lacul,
de pe buza abruptă de mal,
se văd toate rachetele
desenând v-uri nesfârșite pe cer!
Și dacă ar fi să pice la picioare,
precum navele eșuate în bancuri de nisip,
așa, lăsate într-o parte?
De obicei pe cea dreaptă.
Sau ca algele și meduzele moarte în mare?
Aici, dacă întind mâna stângă,
soarele îmi atinge degetele.
În apus,
se apropie din ce in ce mai mult de noi doi
și de bancă.
Aici aș rămâne și m-aș opri
din toate călătoriile.
Aici, unde ești tu.
luciabordeianu 
Lasă un comentariu