Sigur nu toți copiii mici sunt mofturoși în fața unei farfurii cu mâncare. Mai mult, sunt atâția copii care mor de foame sau care dacă nu mor, sunt chinuiți de ea. Unii se află la mii de kilometri distanță, alții la zece minute de mers pe jos, de aici, de la mine.
Dar noi eram. Eu si sora-mea, cu aproape doi ani mai mică. Amintirile îmi arată că mai mult ea ajunsese vedeta meselor și poate aș fi refuzat și eu mai multe alimente, dacă as fi avut loc de gura ei.
-Mmvvvuuuuumm avionul zzzbooaaaarră!
Avionul se rotește în aer! O dată, de două ori șiiii…
– De tlei oli!
– De trei și încă o dată, de patru ori! Dar trebuie să aterizeze imediat! Pilotul a rămas fără combustibil. Unde sa aterizeze?
-Unde?!
-Deschide gurița! Ca pe aeroport, așaaa. Mmm, ce bine! Pilotul a scăpat!
-E bun!
-Mai zburăm o tură cu avionul?
-DAAA!
Tata transforma lingurele si furculițele în avioane (cu motor), mașini bbrrraaam, brraam, in trăsura pădurarului, la care era prins Mișu, un cal bătrân, sur, trenuri cu multe vagoane de marfă ciuuuu! ciuuuu! Sau vapoare.
Era o întreagă logistică pe masa noastră din bucătărie și, la final, cu depozitele pline, fugeam la joacă.
luciabordeianu 
Lasă un comentariu