toate culorile

am nimerit într-o lume albă.

când ieșeam în stradă,

din scara unu, până oriunde,

pe hainele mele albe doar urme

de stropi negri din apa de ploaie!

țâșneau liberi prin aer,

de fiecare dată când tălpile,

închise în pantofi, apăsau,

hotărâte,

in baltă.

mama a înțeles, încă de pe atunci,

că sunt fără speranță,

mai mult încăpățânată decât neatentă și,

începând cu nu știu exact ce zi,

nu m-a mai împuns cu vârful umbrelei

în spate.

și vezi, deși lumea noastră este prea albă,

și se spune să nu uiți niciodată de unde vii,

tu știi că prefer mai mult

verdele ăsta al ierbii,

ce ne ține prinși

de gleznele goale și mâini.

și macii sălbatici, ca noi,

și caii negri, sub cerul gri, deasupra.

sau soarele,

chiar dacă încă

se ascunde.

și toate culorile toamnei,

pe chipul tău,

vara.