A tras ceva ca să-i rupă această întâlnire. El o tot amâna, motivând existența măsurilor împotriva răspândirii virusului, oboseală, mărunte activități ce îl țineau ocupat. Subțire pentru o maestră a disimulării.
Nu a putut alege ziua și ora, însă a fost treaba ei sa găsească locul. Unde să te așezi pentru a primi vești proaste? Să îți poți aprinde o țigară, să nu fie nevoie sa șoptești când înjuri, sa nu mai revii acolo vreodată.
Ce bucată din oraș să rupi definitiv? Fiindcă din acea zi înainte vei renunța. Imaginile cu oamenii răsfirați la minusculele mese cu picioare de fier forjat vor deveni inițial un pastel, apoi se vor scufunda în apă cu totul. Privirea lui stânjenită, un plic de ceai de mentă înnecat intr-o cană. Piciorul drept, lejer, peste cel stâng, un mănunchi de cozi de vișine în apa clocotită dintr-un ibric. Mâna cu bricheta aprinsă, întinsă peste două cești cu cafea răcită, flori de tei. Tigarea dintre buzele ei, măceșe uscate pe dulapul din ultima cameră a unei case de țară. Orice revenire in acel spațiu ar însemna riscul readucerii aminte.
Acum, asteptau la semafor culoarea verde pentru mașini. De pe un panou publicitar, mesajul motivațional a prins-o de mână și o ține strâns. Ar țâșni prin parbriz, afară, să tragă aer rece pe nari, dar asta ar fi posibil doar dacă ar face accident. Si trebuie să ajungă la birou, unde sunt multe rapoarte de scris, sigur nu va termina azi.
El îi spune zâmbind, forțat de un cocktail de milă și vină, că îi va trece. Așa este. Doar că încă nu știe cum iar până nu află metoda, mereu se zvârcolește posedată.
…
luciabordeianu 
Lasă un comentariu