luciabordeianu

Has anyone ever whispered in your ear

that Eric Clapton song,

Wonderful tonight?

It happened to me in the last night of ’96,

while dancing to a party.

The guy wasn’t an artist, but I didn’t care,

I was in love more of his scientific side.

Anyway, he surprised me and I appreciated

every word rolling out through his

unperfect lips.

And how the song end was near,

I became hungry.

I saw myself into S. eyes

same as Narcis looked at his own river.

I became greedy, he became the water

I depended of.

Girls, the story here has no happy end,

and the ’97 was even worse,

not as we all expected or wished.

But look, we are few of us left to pass through

and maybe tonight I will pour wine,

play that Clapton song where he speaks about

how he would change the world.

No more water!

Ma si enervez cand e vreme frumoasa!

Daca-i toamna sau iarna, sa fie asa

cum trebuie sa fie!

Adica asa cum am invatat la scoala,

despre anotimpuri.

Mi se da lumea peste cap cand vad soarele,

cerul senin, dincolo de sticla ferestrei

iar copacii despuiati,

insirati intre mine si restul blocurilor

de pe planeta!

Astia nu au inteles ca nu merge sa iti faci de cap?

Astia nu sunt constienti de reper…

repercusiuni.

the poor place where I felt safe

and warm, somehow at home,

some arms around my body,

some friendly words,

some carring human being thoughts,

some smiles, some forehead kisses.

Somewhere I always ran away.

Sometimes I missed all these.

You were my shelter I was used

to return to with broken bones.

Nobody could ever fix and

I only layed, waiting year after year

my own kind of heals.

You were my shelter, my prison, my tomb,

waiting year after year to escape from.

And the day I will arise and shine again,

leaving all known behind,

is almost tomorrow.

Be never sure of a final return,

dear shelter, my prison, my tomb.

So we lay down,

backs on the cold nights ground,

feel the earths heart beating beneath,

and our own hearts keep its rhythm,

while the eastern winds above us,

sing an hymn through the steppe.

So you tell me keep silence,

eyes closed, just breathe air,

feel free as the wild horses we chased today.

Their manes were flames under the burning sun

and we rode for a while so fast,

losing the times meanings.

Run! you shouted from distance.

And I did.

So I can open and look up to the dark blue lighted sky.

You know the stars, the mars, the moon.

You draw with an arrow ways to reach.

And I follow.

I would follow all your arrows,

even the ones that bleed and kill.

Intr-o noapte, la Royal Hotel, Alice

si-a luat inapoi zambetul de copil fericit.

S-au rupt din lanturile care-i legau si…

Au fugit impreuna.

O fereastra a fost mereu lasata deschisa spre gol,

dar nimeni n-a fost acolo sa o prinda

vreodata.

Sau sa cada impeuna cu ea.

Valea era o rapa.

Tarziu, din padurea adanca,

cu frunze uscate, din toamna trecuta,

mai multi au purtat-o cu greu.

Parul rosu tragea spre pamant.

Iar eu m-am oprit in loc, sa-i soptesc inainte sa plece:

„Alice, te cunosc!”

A tras ceva ca să-i rupă această întâlnire. El o tot amâna, motivând existența măsurilor împotriva răspândirii virusului, oboseală, mărunte activități ce îl țineau ocupat. Subțire pentru o maestră a disimulării.

Nu a putut alege ziua și ora, însă a fost treaba ei sa găsească locul. Unde să te așezi pentru a primi vești proaste? Să îți poți aprinde o țigară, să nu fie nevoie sa șoptești când înjuri, sa nu mai revii acolo vreodată.

Ce bucată din oraș să rupi definitiv? Fiindcă din acea zi înainte vei renunța. Imaginile cu oamenii răsfirați la minusculele mese cu picioare de fier forjat vor deveni inițial un pastel, apoi se vor scufunda în apă cu totul. Privirea lui stânjenită, un plic de ceai de mentă înnecat intr-o cană. Piciorul drept, lejer, peste cel stâng, un mănunchi de cozi de vișine în apa clocotită dintr-un ibric. Mâna cu bricheta aprinsă, întinsă peste două cești cu cafea răcită, flori de tei. Tigarea dintre buzele ei, măceșe uscate pe dulapul din ultima cameră a unei case de țară. Orice revenire in acel spațiu ar însemna riscul readucerii aminte.

Acum, asteptau la semafor culoarea verde pentru mașini. De pe un panou publicitar, mesajul motivațional a prins-o de mână și o ține strâns. Ar țâșni prin parbriz, afară, să tragă aer rece pe nari, dar asta ar fi posibil doar dacă ar face accident. Si trebuie să ajungă la birou, unde sunt multe rapoarte de scris, sigur nu va termina azi.

El îi spune zâmbind, forțat de un cocktail de milă și vină, că îi va trece. Așa este. Doar că încă nu știe cum iar până nu află metoda, mereu se zvârcolește posedată.

…

Atârn de viață precum mărul roșu,

pe care îl întâlnesc zilnic,

dincolo de fereastra mea.

Agățat într-un copac gol,

prea bătrân să se mai poată legăna,

lepăda.

Ne înconjoară o toamnă eternă,

tăcută, rece.

Un gând nesfârșit, înainte de fiecare moarte,

împarte totul în două, dar niciodată egal:

o parte din mine e dulce, una-i otravă.

Mărul, eu,

așteptăm gravitația să ne îngroape pe amândoi.

Până atunci, nu mă mușca!

Nu mă uita!