luciabordeianu

După moartea mamei, am petrecut o perioadă scurtă în casa aceea în care a trăit ultimii cincisprezece ani, cei mai grei ani, pe care i-a sfârșit exact când și-a dorit să nu mai fie acolo, aici, cu noi. De altfel, de atunci nu am mai trecut pe „acasă”. Poate doar o dată. Oricum nu mi-am mai petrecut nici o noapte acolo, nu de teamă sau din cauza tristeții, ci din aceea a urii față de locul spre care am gravitat toți, într-un dans al datoriei, devotamentului și în care au suferit apoi au murit, pe rând, străbunicii, tataia si mamaia, mama.

În acele zile, în care organizam ritualurile înmormântării dar și casa, pentru perioada nedeterminata în care știam ca nu îi voi mai păși pragul, descopeream la orice pas semnele ei. Piaptănul în sertarul de pe hol, de sub oglinda ruginita în colțuri, notițe de cumpărături pe bucăți mici de coala albă, cu scrisul ei grațios, ce alunecase din degetele lungi si puternice totodată, cu care ale mele nu seamănă.

….,………

am în birou un bloc de desen,

un kit pentru schițe în creion

iar într-o zi, dintre cele ce urmează,

îți voi desena mâna stângă,

cum am privit-o eu, perfect sculptată

din carne, oase și vase pline cu sângele tău,

așa cum mi-o doresc pe mine,

caldă, vie.

Voi agăța schița în pioneză,

răstignită deasupra biroului meu.

Iubirile astea arată tot ce e mai frumos

în moment fix, suspendat

într-un timp și spațiu de care toți ceilalți

țin cont.

Nu noi.

Iubirile astea scot urlete de fiare strânse

în lanțuri scurte, fără lacăte,

animă monștrii dresați, îi hrănesc excesiv

până în ziua eliberării, nu?

Noi, fiecare, alergăm să uităm, antrenați

într-un timp și spațiu de care toți ceilalți

țin cont.

Nu noi.

Urmează sa ne îndepărtăm ca planetele sărite de pe axe,

să părăsim un sistem solar, ce (ne-)a ars

și s-a stins.

Trebuie să imi repar dinții.

Mai ales pe cei din față.

Pentru că de când s-au stricat,

zâmbetul meu a murit sau doar a adormit

pe buze, fericit să aștepte

chiar și sute de ani.

Ar putea să rămână înghețat chiar și o era,

dar astfel nu mai poate ascunde tristețile,

singurătățile, visele și urâțeniile sufletului.

Zâmbetul meu, scutul meu.

Pe ploaie, pe sub umbrela neagră

cu albă dantelă,

pe ude dale pătrate,

pe unde ai trecut și tu într-o zi,

o pasăre mică, ciufulită, stă moartă.

Strânsă, ca și cum s-ar ține în brațe,

ciocul roșcat, dar ghearele gheață,

singură, căzută din zbor

la picioarele noastre.

Noi trecem grăbiți mai departe,

mărunți pe sub un cer,

de care ne-ascundem

sub umbrele negre cu albă dantelă,

lăsăm pasarea strânsă, moartă, în urmă

și ploile străzii s-o plângă.

Noi trecem pe lângă.