După ce și-a aprins o țigară rulată cu tutunul adunat din colțul tabacherei, a tras ușor în piept, ca și cum s-ar fi aflat față în față cu ultima plăcere. Hello, ultima mea plăcere! Pe unde-ai umblat, golanco?
Apoi și-a lăsat capul pe spate și a privit nesătulă fumul, cum îi ieșea din gură, dansând șerpește printre buzele uscate.
S-a intins ca să stingă lumina. S-a intors prin beznă in scaunul rigid, din piele, in brațele căruia încăpea toată. Și-a ales un playlist in telefon dupa care, pentru o vreme, a privit ecranul pe care glisa fără scop.
Păcatul acestor țigări este că se sting ca proastele, frecvent. Arzi chibrit după chibrit, cum facea și fetița aia din povestea lui Andersen.
La început, noaptea pare că nu se va sfârși. O dulce înșelătorie. O vrăjeală ce te duce de nas până in zori. Iar dacă ai fi într-un sat făgărășean, cocoșii isterici ți-ar juca nervii-ntre pintenii lor. Dar dacă ai fi totuși în noaptea asta într-un sat făgărășean, nu ți-ar păsa de jocul parșiv al nopții de august, fiindcă pe tine te-ar prinde lumina tolănit pe prispa sau sub măr. Din măr cad mere, inca acre, tari. Și dacă ar fi vorba chiar de aceasta noapte, cu ploaia asta care cade cu atata rabdare peste toate cele întâlnite in cale, n-ar fi mai bine să te strecori în patul unor bunici pe care i-ai întâlnit sau nu? Mirosul vechilor pereți ridicați în alte vieți, misterios iz ce țese povești prin orice colț.
Mai rămăsese jumatate de țigare si, visând la casa cu pereți și unghere unde cresc povești odată cu copiii, a decis să mai petreaca cu voi până urma să dea de filtru.
Încă un băț de chibrit, după care fericirea se întinde alaturi, să te mai țină aproape cât va mai putea.
3 a.m.
luciabordeianu 
Lasă un comentariu