Luna însângerată

– Încerc să-mi amintesc numele tău… Nuuu! Nu-mi spune! Trebuie să-mi amintesc eu, singură.

Mă privește în lumina roșiatică, care trece prin perdeaua albă, din geam. Stă aplecat asupra mea și tace. De afară, luna însângerată se holbează și ea, la amândoi.

Am intrat într-un apartament de la etajul șase sau șapte, într-unul dintre blocurile ce dau direct in Bulevardul Mihai Viteazu, cam pe la mijlocul lui.  Am intrat buluc, cinci, ajunși direct din clubul din centru. Cu vreo treizeci de minute în urmă, cheful se spărgea acolo sau cel puțin asta am înțeles eu, când prietenele mele m-au strigat să vin. Să vin că-i party, ceva.

– Unul dintre băieți ne invită și pe noi!

– Cine?

– …

Toată seara am privit în jur , fără să reușesc să mă integrez printre puștii de-a doișpea, care dădeau banchet de final de liceu. În timp ce mă plimbam pe lângă pereți cu o bere, apoi cu a doua, m-am întrebat de ce n-oi fi stat eu pe curu’ meu acasă? Mi-am repetat întrebarea asta de câteva ori. În schimb, fetele mele erau în lumea lor! Se pregătiseră clar de agățat, deși, dacă te luai după ce le ieșea pe gură, nici nu se punea problema de așa ceva! Una nu,  pentru că mă-sa era dirigă la o clasă de-a doișpea de la Energetic, cealaltă  nu, fiindcă era „într-o relație serioasă si de lungă durată”. Ok, ok, de lunga durată. Dar serioasă? LOL! Și-am mai dat un gât, cu îndoiala asta în gând.

Mândrele au tras de mine. ” O sa fie fain! Să vezi ce-o sa ne distrăm!”. În stilul ăla în care ciripesc fetele, continuu, ca să se convingă reciproc că au dreptate.

Nu credeam o iotă! Pentru că în orele alea, cât a durat concursul de miss și mister, plus partea cu discursurile, am înțepenit de plictiseală! Riscam să mă transform în statuie. O statuie cu un Carlsberg atârnând în mâna dreaptă. Incercase Alina să îmi vândă gogoși, că ăștia de la Energetic, unde maică-sa preda chimie, știu să se distreze. Vrăjeală!

Alina nu moștenise mai nimic de la maică-sa, afară de parul blond, cu fir subțire, lins. Nu-i cunoșteam toată familia, însă asta credeam. Avea, totuși, o poftă de viață în ea, cu care mă amețea mereu, când își făcea apariția la noi. În altă parte nu le întâlneam. Erau cu un an în urma mea si la facultate nu ne intersectam. Ea era din Sibiu. Singura localnică cu care ajunsesem la un grad atât  de înalt de socializare. Aveam în an mulți sibieni, dar dracu’ știa cine erau?

Să ne întoarcem la apartamentul de pe Mihai Viteazu’… Alina și Roxana nu erau genu’ ăla, party girls. Ba chiar mi se păreau destul de acre pentru nouășpe ani.  Mereu afectate de mărunțișuri, nu știu ce le putea intra în voie. Iar când se întâlneau, pff!

Așa că, pentru seara asta, nu îmi făcusem nici o speranță mai departe de a bea ceva și de a mă întoarce acasă, să m-arunc pe canapeaua întinsă. Nu o strângeam decât când venea Sorin, să îi plătim chiria.  

Acum dăduse parcă strechea in ele! Râsete, voie bună, what the fuck?

…

În apartament dăm buzna cinci. Eu. Roxana cu unul de la Academie, de care nu mai vrea sa scape, deși își dă ochii pe spate, teatral. Alina si un elev de-a XII-a, despre care am o bănuială, că a fost trimis de diriga să aibă grijă de fii-sa. Mai devreme, în taxi, am prins în zbor o informație: în apartament locuia o tipă pe care o cunoștea unul de la liceu și dădea petrecere de ziua ei. Suficient.

Intrăm si suntem întâmpinați cu „Yeeeaaah!” Nu știu de ce se bucură toți. Nu am adus nimic.

Fiindcă sunt a cincea roată la căruță si nu-mi place să stric combinațiile altora, dar mai ales că ard după o țigare, ies pe balcon. Sper să rămân aici până la sfârșit. Pachetul de pall mall se topește în mâinile mele. Dimineață să mai găsesc, totuși, o țigare, într-un colț de pachet. Mă rog…

M-aș strădui degeaba să vă povestesc ce e in apartament. La ora asta, după două, (doi, cum zic ăștia, Jesus!), nimeni nu e treaz. Unii cred ca au fumat ceva, pe undeva, cândva. Nici de băut nu e, doar resturi de vin si cola în prostie! Unora le e foame și nu reușesc să se decidă dacă să comande pizza. Alții insistă cu alcoolul. Nu prea ai cu cine să te înțelegi. Lipsește leaderu’ care să organizeze toată treaba asta și uie-asa nu se comandă pizza, nu se coboară după bere si vodcă.

Balconul nu are mai mult de trei metri lungime. Este închis în sticlă, dar unele geamuri stau deschise larg. Afară este foarte cald. Lumina vine din sufragerie. Din când in când, câte un curios și, mai ales, câte un fumător.

Când am ajuns, am văzut un scaun pliant și m-am întronat the queen of the balcony. Am cunoscut pe toată lumea, care a trecut pe acolo. Nu am reținut absolut nici un nume! 

Mă concentrez să prind momentul perfect, când sa le conving pe mândre  să ne retragem spre casă. Însă Alina are motoare turbo sub limbă. O vad prin geamul camerei cum gesticulează. Roxana se linge cu militarul pe un colț de canapea. La dracu’!

Mai aprind un pall mall. Un tip îmi dă  paharul lui cu vin. Altul, cu țigare aprinsă, îmi spune că ăsta e scaunul lui. De mai bine de o oră acolo nu am văzut pe nimeni asezandu-se pe el. Îi explic treaba asta băiatului. El mă privește de sus și zice arogant:

– Tocmai! Nu stătea nimeni pentru că-i locu’ meu.

Wow! Ăsta e six floor party VIP, manca-ti-as! Sau poate tipu’ stă aici. Well… Chiria lui, balconu’ lui. Așa si scaunul. Îl cedez. Sting țigarea și îmi aprind alta, peste pervaz, cu spatele la intrusul cu figuri. Muzica e tare și e de căcat. Pe bulevard nu e nimeni. Câteva blocuri mai jos am stat eu in primul an. Cunosc zona, e bună. Nu la mama naibii, unde stau acum. Dar mnah! Starea mea de rahat o fi de la luna asta plină? Plus nu știu ce fenomen în spațiu, de-i așa roșie… Aici am rămas doar eu și stăpânul scaunului. Mă invită să stau pe piciorul lui drept. Are cracii lungi, am loc.

Tipul ăsta pare mai plictisit decât mine, deși îi știe pe  toți, inclusiv pe sărbătorită. Mă prind că el e ăla care m-a invitat, indirect, la petrecere. Între timp a rămas fără țigări și îi dau sa fumeze de la mine. Poștim.

– Câți ani ai?

– Fac nouășpe în vară. De ce?

– Pentru că…

Și îi ling buzele, îi simt gustul. Îl sărut, de test. Trece testul. S.a.m.d.

L-aș fi sărutat și dacă făcea 18. E totuși incitant să te gândești la ilegale, înainte să-ți bagi limba în gura unui necunoscut.

…

Mai devreme am pescuit ultima țigare din pachet, uitată strategic pentru „după”. Fumăm în cameră si scrumam într-o cutie de chibrit. Roxana ar înnebuni să afle că fumez aici, deși  vorbim despre camera mea. Dar e cu al ei în sufragerie, se pupa-n continuare,  tot pe canapea. Au schimbat locația, atât.

– Aaaah! Vlad? Asta e! Vlad!

Eu, cu meteahna asta, că nu rețin numele oamenilor decât după o vreme.

…

Mi s-a terminat cerneala, însă am încărcat cât sa vă mai spun că Vlad avea optsprezece ani și era din Colonia Mârșa, mai încolo de Podu Olt, înainte de Avrig. Locuia și el cu chirie, la cateva străzi distanță de mine. Dezvirginase multe colege de clasă și, ca o ironie, se îndrăgostise pe ultima sută de metri de prietena lui cea mai bună. Cum fata îi stia toate cuceririle, era și el conștient că n-avea șanse la ea. Mai veneau și vacanta, bac-ul, admiterea. Ea pleca în alt oraș, la Cluj, parcă, el rămânea aici, la inginerie. Love hurts și tot tacâmul!

Îl ascultam și trăgeam din țigare. Așa se întâmpla, de obicei, după ce făceam sex. Rămâneam goi, uzi, pe jos, dacă eram la mine, unde aveam mochetă.  Discutam tot felul! Eu  îi mai dădeam sfaturi despre cum e cu femeile. Asta așa, din prietenie, un soi de compasiune, fiindcă, hai sa fim serioși!  Nici eu nu știam cum stă treaba cu femeile. Ceva îmi zicea, totuși, că Vlad se va descurca singur, pe viitor. Acum trecea el printr-o pasă proastă, ca mine, dar era material bun.

Am ars-o așa, împreună, până s-a terminat sesiunea. La ușa camerei mele nu am avut niciodată geam. Pentru minim de intimitatea, măcar de aia vizuală, am agățat un prosop. Degeaba.

Roxana îmi scotea ochii. Relația ei (serioasă și de lungă durată) era pe butuci și unele sunete îi stârneau crize. Nici muzică nu se mai asculta la noi. Mănăstire! Așa că, dacă simțeam că e pe punctul de a ceda nervos, ne refugiam la Vlad și încercam rezistenta mobilei vechi din camera lui. Casa aparținea unei babe. Nu știu cum reușea el să le potrivească, dar eu nu am dat niciodată fața cu tanti Gina. Mai bine.

L-am întrebat:

– Ce vrei sa îți aduc de la mare?

Fiindcă plecam, ca în fiecare an, la mare. Dar nu l-am întrebat:

– Vrei sa mergi cu mine la mare?  

Si el mi-a spus, la ureche:

– Marea! Poți?

Cum să nu! Am adunat nisip, scoici mici si melci morți, apă si o algă verde. Le-am strâns bine într-un pet de 0,5. Și petul ăsta l-am păstrat până în perioada restanțelor. 

Pe Vlad nu l-am mai întâlnit ca să ii dau „marea”, chiar dacă intrase la inginerie. Era în clădirea de lângă și când trebuia sa o tai rapid spre casă, traversam Ingineria. Ieșeam de acolo puțin excitată la gândul că inginerii au creier, frate! Îmi plăceau mie oamenii deștepți, aia care le aveau cu cifrele. 

Cu marea din pet nu știu ce am făcut.  Dacă nu am aruncat-o eu cu mâna mea, a aruncat-o Roxana. Adevărul e ca puțea ca un hoit!