luciabordeianu

În ultima vreme am mers la mai multe concerte, unele underground, joia chiar. Îmi luam o merdenea pe drum, mă postam in bar iar daca aveam noroc, prindeam probe de sunet. Dar asta se întâmplă doar la trupele ce isi permit sa tina eveniment într-o locație unde s-a auzit de probe de sunet.

Polii încărcați pozitiv, negativ,

idem, se resping.

Ar trebui sa avem cafenele pentru toți: scriitori, poeți, gânditori.

Si într-una singură sa se strângă analfabeții,

fiindcă, in lumea noastră modernă,

sunt drepturi!

Câte un bar cu terasă îngustă pe trotuar,

Câte o halbă de bere, câte un pahar,

un shot, o sută cu 50%.

Cate un chel ospătar, discret, care sa nu intervină

între mine și creația mea divină.

Ar trebui sa am cafeneaua mea,

afumată de fum de tutun, impotriva legii

iar pereții sa miroasă 

a cel puțin un secol în urmă.

Există risc de auto exterminare,

când scriitorii, poeții, gânditorii

se întâlnesc la un loc.

Își transmit fizic boli incurabile,

rare

și mor.

Iti voi pune diagnoza in proza ce-o scriu.

Ai murit precum, dupa o varsta, toate ce sunt pier,

insa la mine in texte inca esti viu,

cu sufletul la fel de pustiu,

cum te-am lasat,

intr-o iarna,

intr-o gara.

E toamna si gustul vinului demidulce de pe buze 

nu mi se duce, atat timp cat inca ascult

muzica noastra sonora in boxe.

Versuri hipnoze pe unde imi vin

iar in minte, stranse, ultimele tale soptit rostite cuvinte,

intr-o iarna,

intr-o gara.

Fericirea cea mare e oare suma unora mici,

fericiri- firimituri stranse in pumn,

risipite de altii, pierdute pe drum sau urmă

lăsată anume?

Fericirea cea mare e poate diferenta pana la zero

de frici minus frici minus frici,

incoltite, cultivate in minte sau orice alta diviziune,

calculată anume?

Ating tandru paharul cu vodca,

pe buza ingusta de sticla,

din degete pe bratul drept, ascendent,

pana la creier, senzatii iriga.

Cutreier singura inspre trecut,

popasuri scurte, confuze.

Aprind tigari si le trag in piept,

intre coaste, golul il umplu cu fum.

Iar tu, tacut, in prezent,

evident cu alegerile tale noi si obtuze.

Iar eu nu sunt.

Nu-s inca gata de drum.

Suta de vodca va salva ora aceasta

si alte sute vor salva intreaga planeta!

Visez sa opresc din timp o cometa,

cat mai departe de terra,

sa o exclud din era in care ne aflam,

afara din barul unde, tristi, bem.

Generatia noastra vidă, aridă,

prinsă intre file capsate, in dosare cu sine purtate

intr-o geantă de piele, de-o fată pe tocuri,

pe-o stradă inaltă din centrul cetatii,

unde mai toti ne strangem sa strigam lozinci

impotriva autoritatii

si a zidurilor inconjuratoare,

de care, ametiti, in sevraj, ne izbim,

indiferenti la cata durere ne doare,

pentru ca, arizi, noi nu mai simtim nici un simt

si muscam mai tare cu dintii,

pana la sange…

Unde se frange destinul, unde au insemnat ei declinul?

Si diagnosticul, psihiatrii unde l-au pus?

Pe birou, langa o cană cu cafea caldă

sau indosariat in biblioraft

sau arhivat in folder, in cloud?

Pe noi toti, apucatii din strada cetatii, unde ne-ati dus?

Ramai…

Ramai intre ai tai, cu ochii-adanciti

in ganduri, ce nasc inalte, incontinuu!

Călătorești in alte lumi nemaivazute, nemaiintalnite

iar noi ne-indepărtam, amestecați prin ele,

pierduți și muți, sub timpii ce ne-au inselat pe-amandoi.

Ramai intre ai tai!

Ei te citesc,

eu nu te descifrez,

nenumarate, neștiute coduri încercate…

In schimb, eu te privesc tăcut, flămând,

pe-o parte-opusă din aceasta lume,

in care iti marturisesc ca inca te mai tin,

in amintirea mea, cu-o mana rece in mana-mi.

În umbra ta, mă ascundeam de soare!

Si cresteam crudă, dur-amară,

mândră, dragă.

În umbra ta, mă sprijineam în cale,

la adăpost.

Iar pașii mei pe pașii tai pășeau,

luceau in nopti reclamele pe bulevarde plutitoare

si stropi de ploaie dantuiau dezlantuiti de vant.

La ora asta stiu ca pe pamant sunt multe umbre,

dintre toate, nu umbra ta e cea mai mare…

De cand nu-i ea, in care sa ma mai ascund,

am masurat stangace, cu mana mea marunta,

propria-mi umbra.