Simt o oboseala in toata fiinta, ca si cum, daca as adormi si nu m-as mai trezi vreodata, as atinge dorinta cea mai arzatoare. Da! Aceasta oboseala ma arde, ma mistuie din interior, ma infiereaza. Nu mai am nici o sansa de scapare fiindca nu are efectiv cine sa mai traga de mine in afara mea.
In fiecare noapte sau ce o fi, ca nici de asta nu mai sunt convinsa, de diferenta certa dintre zi si noapte… Poate pentru voi conteaza cand cerul se lumineaza in zori sau cand apune soarele, pentru mine ar putea conta maxim o faza de luna plina, care are un efect special asupra mea, dar despre asta nu am timp sa va vorbesc acum. Imi dau seama, totusi, ca s-a lasat intunericul cand apare paharul alb pe noptiera dinspre usa ce da din hol in camera. Pastilele nu ma adorm curand, in schimb, usa se deschide, noapte de noapte si ne intalnim pe holuri sau ne strangem in cate-o camera, mai rar intr-a mea, ca pe vremurile alea cand eram studenti si fumam la posta tigari ieftine si beam cafea instant. E un tip nou pe coridorul de la etajul doi, student in an terminal la inginerie. Asa am inteles. Nu l-am intalnit, l-am prins o singura data silueta sau umbra, facand la stanga in capatul scarilor, la primul etaj. De acolo l-am pierdut, cel mai sigur dupa ce a iesit pe terasa din spate, apoi spre gradina si printre castanii din capat, unde ne place tuturor sa ne pierdem unii de altii.
Mie mi-au dat una la mansarda, de juri ca ar fi stiut de undeva ca imi plac mansardele si in mod special acelea nelocuite, ce ascund, spre a compensa, sumedenii de istorioare uitate. Ma gandeam sa plec intr-o zi, acum cand da primavara, pe strazile din apropiere si sa aleg cateva case cu mansarde, unde sa patrund prin efractie. Sunt sigura ca voi descoperi ceva.
….
luciabordeianu 
Lasă un comentariu