Arhiva | martie, 2019

dialog despre sex, la distanta

22 mart.

Ling lingurita cu care mi-am cucerit pana in negrul cerului gurita,

cu-o gura acra de iaurt din lapte de vaca,

muls.

Si glisez.

Ti-am smuls inadins nemasurate cuvinte,

ti le-am stors cu mainile, de sus in jos, homo culegator odios.

Sunt, recunosc.

Pana-au cazut din minte, parguite, zemoase, languroase, sexoase,

termene scoase din dex, dulci-piscacioase.

Laptoasele tale notiuni despre noi doi, goi, plini de carne, insa inca senini,

stau stranse in foldere separate, in Computer – D.

De… pe tastele negre de plastic,

unde-au aterizat frante de pe buzele tale ametite de vin,

sunt salvate, dialoguri complexe/ complete despre sex la distanta.

Intre userul tau si al meu, intre conexiunile noastre wan,

momentul se scurge instant.

 

 

 

Hotel Royal

12 mart.
Acest ’’Ce dracu’ e cu atata liniste aici?!’’ m-a dezlipit de ferestrele prin care am tot privit afara o vreme, fara sa ajung jos, in strada, unde strajuiai nelinistit, nu cu mult timp in urma. Vocea, atunci cand se aude langa mine, este sursa unei puternice implozii surde si toate zidurile ridicate se prabusesc, dinspre interior. Abia dupa aceea pot pasi din nou. SI de aceasta data vin EU catre tine. De ce mereu ramai in locul tau, fara sa inaintezi? Prin ce metoda ma tragi aproape? Iar cand ai intrat, nu te-ai oprit in holul larg sa ma privesti, cu admiratie sau nu, nu conteaza; ci , probabil surprins de linistea in care m-ai gasit, te-ai apucat sa cauti un sound.
Te privesc, pornind de la glezne pana la mana cu care butonezi telecomanda sistemului audio, coborand spre cea ascunsa intr-un buzunar prea stramt. Si ma intreb, ridicand din sprancene, daca  esti oare macar o farama nervos pentru ca nu te-am ascultat? Stii bine ca imi place la nebunie sa ma impotrivesc! Nu ratez nici un moment si de ce l-as fi ratat tocmai pe cel pus pe tava chiar de catre tine? Confirmarea intarzie doar pana cand iti intorci ochii si ne intalnim astazi pentru prima data:

– Hmmm! Te vad aici, in picioare. Destul de departe de patul ala in care ti-am cerut sa ma astepti, nu crezi?

O fi glasul tau grav, totusi il simt si putin teatral, intr-un mod pe care nu ti-l doreai sa fie evident. Incercarea asta a ta ma face sa zambesc usor. Ascund zambetul in spatele paharului incins, inchis in palma. Mainile imi sunt sigur fierbinti, poate si alte parti sunt la fel. Nu stiu, nu am fost prea atenta la mine. Ma chinuie orice asteptare in plus si imi vine sa iti fut una cu paharul asta in cap! Pe tine te preocupa muzica, pe cand eu iti sfidez prezenta, pe jumatate goala si…

feel it in your bones the need for something more, the more and more you wait it’s burning you…

 https://www.youtube.com/watch?v=pvT7mDwZ7Hw

           – Ce ai baut? 

Ai ajuns langa mine nu imi dau seama cand. Cu mana stanga prin parul meu, m-ai tras usor pe spate, ca sa ajungi la buze si sa imi invadezi gura, cu limba salbatica de a carei gust si miscari nu m-am saturat niciodata. Ai simtit alcoolul in interiorul meu si, dupa ce mi-ai sustras hoteste paharul, l-ai dat dat pe gat dintr-o singura miscare.

 – Ce faci tu, singura aici, hm?

 – Te astept…

Nu iti pasa sa ma auzi raspunzand in plus sau nu te poti abtine din a-mi framanta buzele cu degetele, spre a le deschide. Iti e poate dor sa simti umezeala gurii mele prelingandu-se pe ele, cat timp ti le plimbi in mine, cercetator, cuceritor. Ti le retragi, te dai jumatate de pas inapoi ca sa ma vezi toata, doar cateva secunde. Apoi imi soptesti scurt in ureche: ”Am ajuns!”
…….
Ma trezesc invaluita de sunetele cu care ai vrut sa iti iei ramas bun:
si usa s-a auzit inchizandu-se in urma ta. Urmele tale sunt in mine si imprejur, diverse parti, risipite peste tot. Cumva ai mai ramas aici o vreme.

Hotel Royal

12 mart.

Alice s-a nascut la Berlin. Cel putin asa ne-a spus ea si insista pe subiectul acesta, uneori chiar si cand nu este cazul, ca de exemplu atunci cand discutam despre retete culinare.  Daca am vorbi despre vreme, despre masini, despre Nietzsche, ar mai fi cum ar mai fi, insa devine destul de iritanta cand se trezeste brusc din fotoliu:

-Stiti, eu m-am nascut la Berlin! Frumos oras…

Apoi se lasa moale, cufundandu-se ca o pisica blanoasa, cu parul roscat, valvoi, intre cadrele capitonate ale fotoliului ei. E al ei fiindca acolo se instaleaza zilnic, dupa mese sau cand e timpul urat si nu putem petrece afara, in gradinile dimprejur sau strabatand la pas liziera de la capatul lor, ce ne inconjoara cu brate verzi, pana toamna. Are un simt al proprietatii foarte bine conturat, poate tocmai pentru ca s-a nascut in Berlin si ne- am intrebat odata cum de s-a procopsit cu numele acesta. Alex, fost bibliotecar la Nationala, a incercat sa lamureasca rapid misterul originii:

Pare francez sau englez, nu-i asa? La asta va ganditi toti. Ce-ati spune de Adelais, hm? Adalhaidis? Hm? Un termen germanic, care ,credeti-ma, e strans legat de pamant, nobilitate. Ceilalti doar s-au inspirat din sursa asta.

De cele mai mutle ori il priveam fix, toti, niciunul dintre noi neavand vreo pregatire lingvistica, dimpotriva, mai degraba un parcurs tehnic. Tirul explicatiilor lui Alex ne pironea. Se oprea singur. Cine ar fi putut sa il contrazica? Nimeni, asta era clar! Cu inclinatii spre literatura parea sa fiu doar eu. Despre Alice nu stiu ce sa va zic. Dar numele ei, alaturi de numele orasului de origine, o lega indivizibil de fotoliu. Atunci cand administratia a hotarat sa cheltuie putini bani cu anumite reparatii interioare, au vrut sa duca o parte din mobilierul din sala mare la un centru de restaurare, aflat la cateva zeci de kilometri, in orasul cel mai apropiat. Fotoliul a ramas neatins. Nu a fost chip sa o convingem pe Alice sa renunte la vechitura aia, nici macare pentru cateva saptamani.

Hotel Royal

11 mart.
Am stabilit in prealabil un oras, o data si un loc unde sa ne intalnim.
Un apartament situat la inaltime, intr-o cladire, de preferat un hotel, fiindca ele au un iz clandestin si blocheaza intrarea in zona minata a atasamentului. Sunt impersonale…
Am ajuns inaintea ta si te astept. Stiu ca vei veni, mai devreme sau mai tarziu. Ora nu e importanta. S-a lasat noaptea peste o zi blazata de primavara si, din spatele geamurilor, nu iti poti da seama daca dincolo e cald sau frig. Evident, se vede orasul pana departe, presarat cu lumini de reclame, dinspre care si cerul e luminat. Insa, ceea ce depaseste tot spectacolul asta se transforma intr-un adanc si greu de strapuns intuneric. Te astept de o alta parte a scenei, in culisele unei imaginare sali de teatru, într-un întuneric propriu, in care mă cufund fizic, cu parul lung, negru, cu dresuri negre, transparente si atat. Rulez peste sanii goi un pahar cu vodca racita in gheata si mi-am pierdut privirea undeva pe deasupra caselor, blocurilor, strazilor, prin care tot curg oameni, de care nu imi pasa deloc acum, cat timp stiu ca vei fi in preajma mea. Din trecut incerc sa aduc o amintire, sa ma pregatesc pentru momentul cand ma vei privi sau ma vei atinge și conștientizez in avans aceasi transformare fizica petrecuta în mine, repetata de zeci de ani incoace… Ceva electric imi amorteste creierul….
Ma intreb unde esti?
Esti aproape, cateva etaje mai jos,  intr-o parcare, privind din masina fatada hotelului. Fumezi cu geamul deschis pe jumatate in stanga ta si te lasi pe spate, cu ochii inchisi, in timp ce fumul jointului invaluie in primele momente parbrizul. Cunosti exact punctul pe care sa te focusezi, la ultimul nivel. Cunosti in detaliu amplasarea apartamentului fiindca esti desavarsit in planificarea acestor reuniuni. Nimic nu este intamplator, ci parte dintr-un scenariu pe care iti place sa il gandesti, o urzeala ale carei posibile surprize sa le tii sub control. Sunt multe amanunte despre care eu nu voi afla niciodata, inclusiv faptul ca tu iti urmaresti acum prada de la distanta.
Fumul te invaluie si stii ca eu sunt undeva acolo sus, in spatele sticlei pe care se reflecta culorile turbate ale orasului acesta, unde nu iti place sa revii, dar o faci.
Iti pui singur prea multe intrebari si rabdarea de a astepta  tresarirea raspunsurilor incepe sa se piarda, in viteza. Ti-am urmat oare instructiunile? Ai fost destul de clar cand mi-ai spus ca trebuie sa te astept goala pe patul din dormitor, ca o jertfa umana pe un altar de zeu?
Curgerea gandurilor tinde sa atinga curgerea sangelui iar tigarea asta nu are acel efect, obisnuit. Tamplele iti zvacnesc si brusc deschizi ochii, te desprinzi si tasnesti afara din masina, indreptandu-te cu pasi largi spre gura de intrare. Traversezi constient prin loc interzis. Claxoanele urla la tine, alertandu-ti sistemul defensiv blocat, insa tot tu iti bagi pula de cateva ori, cu putere.
Nu te aude nimeni.
….
Textul a fost apreciat in aceasta dupa amiaza de toti participantii prezenti la cursul literar, ce se tine in fiecare joi, in sala mare de la parter. A lipsit totusi tanarul si imi parea teribil de rau ca, prin absenta lui, ma privase de placerea ce o resimteam intotdeauna cand lecturam din textele mele in fata unui nou membru al publicului din sala mare de la parterul Hotelului Royal. Hotelul nu mai e de mult un hotel pentru noi, este casa noastra si cred ca si ceilalti simt ceva asemanator, fiindca, pana la urma, cel putin din cate am inteles eu, nicunul nu are o alta casa, undeva in alta parte din lumea asta. Nici cei din personalul hotelului nu par sa mai aiba o viata a lor, dar poate ma insel, fiindca de regula nu le acord atentie. Recunosc acum si in fata voastra ca nici nu le stiu numele tuturor, desi locuiesc de mai bine de sase luni aici. Poate chiar de la o data mai indepartata. Ce mai conteaza de cat timp sunt in camera 19, atata vreme cat nu imi doresc, sub nici o forma, sa mai plec?
Sper ca joia viitoare, cand le-am promis tuturor ca ma voi stradui sa apar cu o continuare, sa indrazneasca si inginerul cel fara chip sa se apropie de noi. Suntem o gasca simpatica si singur e greu de indurat orice sejur, lung sau scurt.

Hotel Royal

5 mart.
Simt o oboseala in toata fiinta, ca si cum, daca as adormi si nu m-as mai trezi vreodata, as atinge dorinta cea mai arzatoare. Da! Aceasta oboseala ma arde, ma mistuie din interior, ma infiereaza. Nu mai am nici o sansa de scapare fiindca nu are efectiv cine sa mai traga de mine in afara mea.
 
In fiecare noapte sau ce o fi, ca nici de asta nu mai sunt convinsa, de diferenta certa dintre zi si noapte… Poate pentru voi conteaza cand cerul se lumineaza in zori sau cand apune soarele, pentru mine ar putea conta maxim o faza de luna plina, care are un efect special asupra mea, dar despre asta nu am timp sa va vorbesc acum. Imi dau seama, totusi, ca s-a lasat intunericul cand apare paharul alb pe noptiera dinspre usa ce da din hol in camera. Pastilele nu ma adorm curand, in schimb, usa se deschide, noapte de noapte si ne intalnim pe holuri sau ne strangem in cate-o camera, mai rar intr-a mea, ca pe vremurile alea cand eram studenti si fumam la posta tigari ieftine si beam cafea instant. E un tip nou pe coridorul de la etajul doi, student in an terminal la inginerie. Asa am inteles. Nu l-am intalnit, l-am prins o singura data silueta sau umbra, facand la stanga in capatul scarilor, la primul etaj. De acolo l-am pierdut, cel mai sigur dupa ce a iesit pe terasa din spate, apoi spre gradina si printre castanii din capat, unde ne place tuturor sa ne pierdem unii de altii.
 
Mie mi-au dat una la mansarda, de juri ca ar fi stiut de undeva ca imi plac mansardele si in mod special acelea  nelocuite, ce ascund, spre a compensa, sumedenii de istorioare uitate. Ma gandeam sa plec intr-o zi, acum cand da primavara, pe strazile din apropiere si sa aleg cateva case cu mansarde, unde sa patrund prin efractie. Sunt sigura ca voi descoperi ceva.
 
 
 
….

nu am gasit drumul, niciunul

4 mart.

Pana la capatul lumii si inapoi,

nu ne-ajung anii, nu ne prind.

Am ridicat muntii, am sapat prapastii adanci pentru intunecate mari,

in care ne-am aruncat ca nebunii!

De atata departare am lasat sa ne stergem, lasi.

Nu mai stim incotro sa fugim, e scurt pamantul iar catre luna

sau alte stele pale, planete secate n-am gasit inca drumul,

niciunul.

Dintre noi, doi sigur alergam cat mai departe de moarte.

 

 

 

oamenii ori cănile lor sunt rănite?

4 mart.

Mereu

îmi beau cafeaua din căni cu margini ciobite.

Îmi plac buzele uscate de vânt

și le sorb.

Și mâinile tale zgâriate, sângerând, de se strâng în jurul meu,

îmi plac întocmai așa!

Imperfecți, ne strângem între palme cănile fierbinți de cafea,

cu infinite defecte,

dar, să recunoaștem, cafeaua nu-i rea…