Gabriele Adler.
Acest nume-i perfect pentru masina mea de scris!
Ne-am ascuns.
Am tras perdele grele, negre, peste geamuri goale.
Dadeau afara, spre lume, dar acum ne e bine.
Asa…
Gabriele a ramas in acelasi loc, la picioarele mele.
Nu-mi spune nimic, nici in soapta.
Am facut liniste deplina, ca sa ascult:
am deconectat radioul, teveul, PCul … Ssssst!
Tacere.
Mi-am luat un pahar cu vin iar ea si-a pus o foaie alba.
Si-acum m-asteapta.
In tacere.
Nu…
Doar am ramas fara tigari.
S-au scuturat toate de frunze!
S-au strans, inchis, s-au ingropat…
De cand a nins,
cu ochii-nchisi, visez doar la tigari,
de care, jur, nu m-am lasat!
Doar ca m-ati parasit tu si plamanii.
S-a strans si pielea de pe maini…
Poate iti mai aduci totusi aminte ca,
intr-acest trup viu, sunt uscat.
De m-ai blocat in mintea ta, cu cheia,
de ne-ai pus cruce si inmormantat,
sunt linistit!
Astept acum sa parasesc cladirea si aleea
cu gardul viu, in care ne-mbranceam, betivi.
Astept sa iau salariul si cu el o sticla.
Si un pachet de douazeci, lucky cu filtru.
O sa-mi insel plamanii si ficatul,
ca sa petrec o noapte doar cu gandul.
Pana s-o strange, inchide, ingropa…
pe strada Cosbuc.
Unde nu au taiat toti copacii!
Unii inca mai sunt, cand verzi, cand uscati…
Tu ai ales de-ai plecat.
Si
nu ma cautai pe mine pe Cuza?
Eram langa Balcescu, te priveam amandoi,
fara cuvinte ori mima.
Ai gasit sa te prinzi de-alta mana…
Desi
m-ai tot vazut,
m-ai tot pierdut continuu,
incepand de atunci, pana in ziua de azi.
Stinsi.
Pe o banca cu gheata, aproape,
intre Eminescu si Kossuth, vorbeam.
Aduceai argumente intr-o limba straina,
”dintr-un trecut, care ne apartine”,
care ne tine, si-acum, mult prea departe.
Invinsi.
Sunt gol.
Sunt slab.
M-ai virusat.
Anticorpii reactioneaza violent.
Pumnii sugruma chiuveta.
In varful degetelor e amprentata dorinta
iar ele te-ar strange, in schimb, doar pe tine.
E un trafic criminal in intervalele cu noi,
prin toate vasele mele, umflate:
anticorpii te resping, imprudent.
Mainile astea te trag inapoi.
Ai ramas intinsa, cazuta din extaz,
lovita, mancata, patrunsa, cat apa curgea.
Si un timp m-am privit in oglinda:
”Pana unde, departe in mine, ai reusit sa ajungi?”
E un gand criminal, ce ma cauta.
De fiecare data, cand te regasesc,
vine din urma, imi sopteste sau urla.
Ma striga, de exemplu ca acum.
Un gand criminal sa te las acolo,
pe canapeaua uzata, extinsa, pierduta, tacuta si trista,
cum te stiu.
Sunt slab.
Te ucid.
Sunt gol.
Pentru tine, am scris.
Mint! Am scris mai mult pentru mine,
ca sa ma invat sa te las si simultan sa nu te uit,
undeva, in urma.
Stiu ca citesti, dar ma intreb daca ai invatat,
sa ma citesti, cand ma desfaci.
Ai descifrat alfa – beta – gama – delta?
Sau alt cod analog, printre atatea cuvinte si semne…
Mint! Am scris sa uit de cum sunt,
ca sa ma invat sa devin si simultan sa revin,
osciland intre ieri si azi, cel mai mult.
Pentru maine, voi scrie o carte,
fara sfarsit sau cu unul infinit,
osciland intre tine si mine,
ca sa poti scrie si tu.
Pentru altcineva, un el sau o ea.
luciabordeianu 