The scientist and the addicted writer

Cei pe care i-am intalnit au fost importanti. O cred fara a incerca sa folosesc vreo masura pentru a decide care anume, in mod special, a contat mai mult. Imi imaginez ca si eu am lasat urme in vietile unora. Asta nu m-a prea preocupat. Fiind probabil vrajita de mine, ma incapatanam, incurcata in propriile ganduri. Simturile si visele ma defineau si nu mi se parea deloc exagerat sa ma consider altfel, din perspectiva aceea. In acelasi timp exista inauntrul meu o dorinta obscura de a fi mai mult invizibila, insa doar pentru o vreme, pentru ca, pana la urma, afisam semne la vedere. Indicii despre mine. In astfel de momente ma asezam linistita, asteptand. Priveam reactiile, framantarile iar cand cineva reusea sa ma dezvaluie, fie si partial, ma prebuseam in extaz! O imagine ce imi vine acum in minte este a unui paianjen lucrand o panza, pandind, dintr-un colt, vietati. Unele chiar mai mari decat el. Eu nu aveam probleme cu tesutul panzei sau cu prada si, dupa cum spuneam, nu ma gandeam la atatea pe atunci. Insa acum nu pot ignora efectele.

Fiindca iata-ma! Stau singura, in bratele muntilor, rod nervos capatul unui pix fara mecanism, obsedata de foi goale, pe care am inceput sa ma tem ca nu voi reusi sa le mai umplu.

Mai mereu mi-am dorit sa fiu mai mult singura, mai mult cu mine si atat. Nu cu ceilalti. Si, desi imi placea joaca cu oamenii, faceam eu cumva sa ajung intr-o postura solitara. Totusi nu m-am vazut niciodata in mijlocul padurii, inconjurata de un fel anume de pustiu, unul insufletit, totusi rece. Ziduri de zapezi, care ma adapostesc de restul lumii, pana cel mai devreme in aprilie. Este acesta un colt suficient de indepartat, de unde as putea incepe sa tes o panza trainica si sa sper, mic monstru-n intuneric, ca voi atrage alaturi de mine o vietate?

Sa fim realisti! Grija am pentru propria-mi viata, in acest moment. Vestea proasta din povestea ce se deapana este ca, din pozitia aceasta a universului cel fara de margini, nu se vede prea bine. Prost unghi, prost moment. Prost personaj, adica eu insami. Nici flacarile insistente din soba, nici palinca procurata de Sandor, carata din vale, nici tutunul ce mi se stinge frecvent in tigarea rasucita, nu ma ajuta sa-mi schimb starea. Nu stiu daca o prefer celei cu care am urcat pana aici: o frica paranoica, ce ucide incet mintile. Cred ca tocmai ea m-a salvat, cel putin pentru moment. Frica m-a impins pana sus.

Si pe cuvant ca ar fi pacat sa mor acum, cand nu am apucat sa fac mare lucru si as mai avea treburi de dus la capat. Macar jumatate din lista lunga mazgalita impreuna cu Tudor, undeva de anul nou trecut, cand beti fiind, uitasem si in ce zi si in ce an ne-am trezit. Lista mai continea pete roz de alcool, marcate de fundul paharelor. Erau pe hartia noastra si cuvinte ilizibile, dizolvate in urme de saliva, sigur si de sperma. Am gasit-o ascunsa in coperta unei agende cat palma, stransa cu un elastic. Acolo am pastrat cateva notite de care am impresia vaga ca voi avea nevoie intr-o zi.

Cred ca m-am imbatat. Dar raman pana golesc paharul. Nu mai e mult.

Maine imi voi regauri urechile chiar unde sunt semnele vechilor intepaturi. Le voi reda urechilor stralucirea de altadata, cand, dupa ce imi duceam suvitele de par in spatele lor, se dezvaluiau lumii, darze, strapunse de metale subtiri, ascutite, ace, bolduri boante, cercei cat o boaba de strugure. Am asa un chef sa imi penetrez epiderma si sa simt zvacneli! Nu pot sa va explic! Bineinteles ca voi ramane cateva zile cu ace de siguranta prinse in cartilagiu. Inca imi mai aduc aminte cum se face, inca imi mai aduc aminte… Voi bea inainte, ca sa capat o anume flexibilitate in miscari, un fel de dans ritualic al bratelor. Va curge putin sange, nimic de speriat! Asta poate insemna ca inca traiesc…

Poate ca toata moartea care m-a inconjurat, mi-a pierdut urma undeva jos, la poalele muntilor sau chiar mai departe. Inca nu m-a gasit si daca fac suficienta liniste, poate nici nu-i va trece prin minte sa urce pana aici, cautand o cabana din lemn.

Dar recunosc: mi-e dor de lume! Imi e dor de lumea mea, aceea care s-a dus, arsa si stinsa in cenusa. Imi e dor de lumea care crede ca m-a pierdut si nu ma va mai regasi.

Iata-ma aici! Intr-un fel de taram intre cele doua lumi. Astept.

…

Lobul urechii ii zvacnea, in ritmul pulsului. Se simtea inca dureros. A trezit-o senzatia umeda, calda, a unei rasuflari usoare ca de animal, ce o adulmeca in preajma gatului.

Stia ca adormise tarziu.

Reusise sa scrie cateva versuri si cam atat.

Inauntru nu era frig. Facuse asadar un foc zdravan.

Trebuia sa se pise.

Rasuflarea a disparut in tot acest timp si parca ii parea rau. De asta s-a incruntat putin, sub o suferinta inchipuita. Rasuflarea a revenit si niste buze uscate, reci, subtiri, s-au lipit de gura ei.

A deschis ochii.

Privirea lui a inceput sa o cerceteze precum un computer care urma sa genereze o diagnoza. Inainte sa fie capabila sa scoata vreun sunet, isi dadu seama ca toata frica disparu pur si simplu.