De foarte multe ori il asteptam la poarta liceului lui. In drum spre casa, faceam un ocol pe Bulevardul Cuza si ma opream la iesirea elevilor, unde, de obicei, dadeam nas in nas cu Gupa, atunci cand nu dadeam nas in nas cu el la portile liceului meu, cand o astepta pe T. In acele zile plecau impreuna, pe alte strazi, pe alt bulevard si eu imi vedeam de traseul obisnuit, pe Cuza. Ieseau multe fete, dupa ce se suna. El nu se grabea niciodata, chiar daca stia ca il astept. Nu se grabea nici cand il asteptam amandoi, eu si Gupa. Il zaream coborand treptele late si lungi din spatele cladirii, dupa ce se strecura pe poarta mare care dadea in curte, ce aducea, dupa parerea mea de atunci, a curte interioara de inchisoare. Isi tara picioarele plictisit, cu un rucsac aproape gol atarnandu-i pe umar. Dar ii placea sa poarte geaca de piele neagra si blugii stramti de care atarnase un lant, iar de capatul din spate al lantului, cheile de la apartament si un desfacator de sticle. De cele mai multe ori Octavian era singur acasa fiindca parintii lui, chirurgi amandoi, se mutasera, inca inainte de nasterea lui, in spitalul judetean, in acelasi cartier, peste drum de bloc. Uneori veneau sa se schimbe, poate sa manance ceva impreuna cu fiul lor , sa verifice ce mai face si sa bifeze intr-o agenda fictiva ca si-au facut datoria. Asta se intampla intre garzi sau in pauzele dintre deplasarile pe care le faceau pentru specializari si cursuri, in Bucuresti, la Cluj, Iasi sau in afara tarii. Octavian le cunostea foarte bine programul si stia din timp cand urma sa apara ai lui.
In unele nopti, stand intinsi pe jos cu ochii in tavan si ascultand balade rock (jurand ca n-o sa ne afle cineva), ma gandeam ca trebuia sa se simta foarte singur cu viata aia si ca, desi la prima vedere orice tanar si-ar fi dorit sa fie in locul lui, eu una ajunsesem sa nu il invidiez. In unele nopti am ramas cu el mai mult fiindca imi parea ca se simte foarte singur si chiar imi era mila. Eu nu i-am intalnit niciodata parintii, nici pe sora-sa, studenta la medicina. L-am intrebat pe Gupa si nici el. Dar ca sa ma intepe, ca de obicei, mi-a soptit la ureche ca poate aranja sa ajung la spital, pe sectia chirurgie, daca tot eram atat de curioasa.
Stii tu, curiosii mor repede.
Placa asta mi-o punea de cativa ani, de ma plictisea.
I’m not dead! I’m not dead! I’m not dead! I’m not fucking dead!
…
De pe Bulevardul Revolutiei si Piata Garii, Arad, pana pe Strada General Eremia Grigorescu, Braila, cu trenul ajungeai in vreo 12 ore. In acea zi de decembrie, chiar inainte de Craciun, mi-as fi consumat probabil o viata ca sa ma intorc acasa, fara contributia remarcabila a celor de la RATM. Doua pachete de tigari, doua full albums: Rage Against the Machine si Evil Empire. Zacharias Manuel de la Rocha urla prin casti, in locul meu. Brad Wilk se napustea peste baterie, ceea ce mi-as fi dorit si eu: sa lovesc criminal in ceva, in orice! Cred si acum ca, in ziua respectiva, m-as fi pornit sa distrug in jur, daca nu m-ar fi tinut in loc muzica lor. Inauntru se declansase automat un proces de autodizolvare, fiindca totul ajunsese la final si lipsit de sens. Sfarsitul este insuportabil doar cand nu are un sens al lui. Construisem o lume si ea pieri, printr-o singura propozitie, ca si cum ne-am fi aflat intr-un spectacol de iluzionism. Hocus pocus! Fum, mult fum si nu mai vedeam.
Noaptea trecuta luasem in brate un copac tanar, plantat in fata barului cu demisol, de pe o strada laturalnica a centrului vechi. Locul lui, acolo, nu era firesc. Astfel ma simteam si eu, precum copacul si ma intrebam, dupa acei cativa ani ce se petrecura sub o fericire neasteptata, ce cautam eu printre acei oameni? Strangeam la piept trunchiul de plop sau paltin, asa cum citisem intr-o carte. Fara frunze, in semiintuneric, nu l-am identificat exact, cu minimele cunostinte despre natura urbana. Mai multa importanta avea sa reusesc sa ii gasesc sufletul. Imi aminteam asta din cartea cu fata indragostita, care imbratisa copaci-fiinte. Din cand in cand aruncam o privire spre usa luminata a barului. Usa se ridica pe jumatate din pamant si imi parea ca urca ea insasi pe treptele de piatra, pe unde venisem si eu afara, cu cateva minute inainte. Dar nimeni nu iesea la frig. Vantul nu batea atat de tare, cum eram eu obisnuita, desi se simtea si briza umeda dinspre rau. Si mereu zambeam intr-un colt de gura, cand ii auzeam dardaind printre dinti si sufland in palmele inmanusate ”noo! da’ bate ceva’!”. Prin jumatatea de geam a usii si prin ferestrele insirate in lant, stralucea o lumina galben-pala, imbibata in fum de tigari si in aburi de alcool. La o masa lunga, sub o astfel de fereastra, tineam sub observatie miscarea catorva dintre fetele tinerilor mei. Inca nu aflasera toti ca din acea noapte urmau sa nu imi mai apartina si se veseleau zgomotos, cu halbe de bere pline pe jumatate, cu cartile de poker aruncate intr-o parte, dupa cateva maini in care, in mod curios pentru ei, nu avusesem nici un chef sa ma bag.
Mi-as fi dorit sa iasa cineva. Dar dupa ce trecu un timp, cand pana si mie imi ajunsese vantul la oase, pe sub blugi si prin ghetele cu tinte, intepenindu-mi dagetele in ciuda sosetele groase de lana, nimeni nu iesise inca in strada. Iar asta spunea mai mult decat toate cuvintele ce se rostisera in acea seara, intre noi doi. M-am inclestat si mai mult in jurul trunchiului tanar, pe care reuseam sa il cuprind cu usurinta tocmai fiindca era un exemplar tanar. Degetele nu imi mai transmiteau senzatii de pe scoarta rece, fina pe alocuri. Vorbeam cu copacul, dar nu imi amintesc exact despre ce. Cu ochii inchisi, mi-am imaginat ca, precum in fotografiile cu bombardamentele de la Hiroshima sau Nagasaki, totul in jur explodase in acele secunde, transformandu-se in alb si negru si gri. Nu mai exista nimeni, cu exceptia acelui copac, de care ma agatam cu disperare.
-Prea multa vodka, mi-am zis si m-am despartit de trunchi, l-am abandonat. Am coborat fara graba treptele de piatra si am impins vitejeste usa masiva de lemn.
Inauntru, unde nu imi doream cu adevarat sa ma fi intors, era cald si mi-am aprins cu greu o tigare, avand mainile rosii si anchilozate de la gerul de-afara. El m-a intampinat ridicandu-se in picioare. Apropiindu-se imi parea din ce in ce mai mare, mai mare decat de obicei si eu ma micsoram pana la un punct negru, pierdut pe podeaua barului, printre pasii celorlalti uriasi din jurul meu. De sus razbatea spre podea muzica folk si picau, ca din cer, stropi de bere, amestecati cu picaturile de vin rosu fiert-aromat sau cu saliva scapata din hohote de ras. Lui nu ii mai suportam privirea ingrijorata, o falsa ingrijorare, gandeam eu. Si ca sa nu se mai pedepseasca atat atunci sau in anii care urmau dupa acesta ce se sfarsea in urmatoarele cateva zile, l-am asigurat ca sunt okey, dar minteam.
-Voi fi okey, am continuat in soapta, ca sa indrept doar pentru mine minciuna de dinainte.
-Hai, vino! Pe unde ai fost? Nu te mai gaseam.
Ne mai ramasese jumatate de noapte impreuna. Uneori reuseam sa zambesc si chiar radeam sanatos la glumele lui D. D. stia sa ma faca sa rad. D. era bun si cand se straduia sa para cel mai rau, adica de cele mai multe ori. De la masa noastra, D. era, definitiv, cel mai bun, cel mai bun dintre pamanteni, cum s-ar spune. Si restul serii se scurse intr-un mod mai linistit pentru mine, cu D. la masa, care ma privea trist, fara sa poata sa imi transmita verbal ca el stie. Stia tot, mai mult decat aflasem eu si mai stia ceva ce urma sa inteleg. Lumea contruita de mine, desi imi jurasem candva ca ”eu n-o sa mai iubesc niciodata”, lumea ridicata peste juramantul stramb, se naruise, ca dupa o suta, o mie, zece mii de bombe atomice! Cine ar mai fi crezut intr-o noua viata? Dar el credea ca voi putea continua. Stia inca din noaptea aceea, ce s-a scurs mai greu decat oricare alta noapte de pana atunci, curgand parca prin paharele de vodka, ce au curs la randul lor in mine, fara a tine o socoteala clara.
In ziua urmatoare, cand trebuia sa plec definitiv, fara sa mai revin vreodata in acel loc, chiar dupa ce am deschis ochii, s-a declansat inevitabil o reactie de autodizolvare. As fi distrus odata cu mine si parti din lume. Si as fi reusit doar daca Octavian nu mi-ar fi dat sa ascult cele doua casete RATM, primul album si cel mai recent, din ’96. Era mandru de situatia lui materiala privilegiata, care ii permitea sa isi procure muzica dupa care noi, astialalti si cei mai multi, tanjeam. Fiindca, in mod neinteles (date fiind anumite diferente clare de idei dintre noi), Octavian incepuse sa ma simpatizeze, mi le lasa in posesie pentru cateva zile. Aflase ca voi face o calatorie lunga, insa nu ii oferisem prea multe detalii, cum nu imi facea niciodata placere sa povestesc altora despre mine. El imi spusese atunci ca, pe langa sound-ul lor, necunoscut mie, piesele nu ma vor lasa sa ma plictisesc. Eu le-am aruncat printre haine in rucsacul de armata cu care calatoream mereu si mi-am amintit de ele doar la intoarcere. Cand am pasit in tren si nu rezistam sa mai privesc peronul cu toti oamenii aceia veseli, doar unii poate putin tristi, cu bagaje, cu aer de sarbatori de iarna razbatand din priviri si haine si din cuvintele ce si le adresau, mi-am gasit de lucru cu bagajul, ca sa par preocupata, de la fereastra compartimentului. Am scotocit dupa walkmanul meu cu casti negre, subtiri si am regasit casetele lui Octavian. Dintre ele am ales la intamplare Rage Against the Machine si, dupa intro-ul linistit, cand au a ajuns la mine hey, you! it’s just another bombtrack!, orasul din campia aceea indepartata, gara, raul si strainul de pe peron, ce inca ma privea ingandurat, asteptand, ramasera in urma mea, ca intr-o secventa blocata inainte de acel The end dintr-un film turnat de americani.
Vineri, pe 26, ne-am reintalnit si i-am multumit lui Octavian pentru initiativa, in felul meu. Am baut ceva impreuna, pe baza si am fumat, tremurand sub bataile crivatului. Nu ceru explicatii despre calatoria mea si mi-a promis ca imi va face copii ale casetelor, daca tot devenisem asa obsedata de trupa aia. Ce nu sunt sigura ca intelegea el, era ca aveam nevoie de sunetele acelea fiindca erau singurele care strigau, in locul meu, toata revolta, toata ura, incat puteam sa mai trec peste o zi si inca una. Din dorinta de a ma face sa il cunosc si avand asteptarea de a-l accepta si poate chiar de a-l aprecia pentru ceea ce era, Octavian a inceput sa ma bombardeze efectiv cu lectii de punk. Nu eram cel mai bun elev, in schimb el parea un profesor rabdator. Reusise sa ma faca sa imi placa The Exploited si spera mai mult de la mine. Eu ma simteam implinita de acel destroyeverything si de nealinierea la regulile scrise sau nescrise ale societatii.
Vaietul vanturilor, cand dansau printre stancile de pe creasta, nu o impresionau. In schimb existau sunete, care razbateau dincolo de peretii grosi din lemn zdravan secular, acoperind sfaraiala si pocnetele bustenilor din soba. Ii ridicau perii de pe brate, asa cum coamele lupilor se scoala, uneori. Salbaticiunile alea treceau incolo si incoace, noaptea. Sandor a incercat in doua randuri sa o invete sa traga cu pusca, chiar si in sus, aiurea, nu doar spre tinta, insa reculul o zdruncina de fiecare data si in ochii lui de padurar de-o viata de om, ea parea un caz pierdut.
-Tu n-ai sa tragi cu pusca niciodata, domnisoara! Asculta la mine: niciodata!
Si continua singur, in barba: ”E o mana de om, ce sa-i ceri?”
Dar si pentru situatii de-astea era pregatit. Avea proceduri.
-Iac-aici un stoc mare de petarde si artificii. Nu e mare scofala sa le folosesti, chiar daca e pentru prima data. Nu sunt ele legale, dar ce n-avem ce face!
Si-atunci cand urletele vii din padure acopereau orice altceva, mergea la lada de la intrare, ridica capacul, numara cateva petarde si doua artificii. deschidea ochiul de geam ce dadea in spatr si le arunca cu toata puterea. Apoi se retragea in adapost. Rula o tigare si o aprindea, ascultand atent cu urechea. Cateva ore urma sa se lasa linistea, cat ii trebuia ei sa atipeasca. Si daca ma tarziu, reinviau, poate nu avea sa le mai auda, daca somnul si visele in care se cufunda erau adanci.
Cei pe care i-am intalnit au fost importanti. O cred fara a incerca sa folosesc vreo masura pentru a decide care anume, in mod special, a contat mai mult. Imi imaginez ca si eu am lasat urme in vietile unora. Asta nu m-a prea preocupat. Fiind probabil vrajita de mine, ma incapatanam, incurcata in propriile ganduri. Simturile si visele ma defineau si nu mi se parea deloc exagerat sa ma consider altfel, din perspectiva aceea. In acelasi timp exista inauntrul meu o dorinta obscura de a fi mai mult invizibila, insa doar pentru o vreme, pentru ca, pana la urma, afisam semne la vedere. Indicii despre mine. In astfel de momente ma asezam linistita, asteptand. Priveam reactiile, framantarile iar cand cineva reusea sa ma dezvaluie, fie si partial, ma prebuseam in extaz! O imagine ce imi vine acum in minte este a unui paianjen lucrand o panza, pandind, dintr-un colt, vietati. Unele chiar mai mari decat el. Eu nu aveam probleme cu tesutul panzei sau cu prada si, dupa cum spuneam, nu ma gandeam la atatea pe atunci. Insa acum nu pot ignora efectele.
Fiindca iata-ma! Stau singura, in bratele muntilor, rod nervos capatul unui pix fara mecanism, obsedata de foi goale, pe care am inceput sa ma tem ca nu voi reusi sa le mai umplu.
Mai mereu mi-am dorit sa fiu mai mult singura, mai mult cu mine si atat. Nu cu ceilalti. Si, desi imi placea joaca cu oamenii, faceam eu cumva sa ajung intr-o postura solitara. Totusi nu m-am vazut niciodata in mijlocul padurii, inconjurata de un fel anume de pustiu, unul insufletit, totusi rece. Ziduri de zapezi, care ma adapostesc de restul lumii, pana cel mai devreme in aprilie. Este acesta un colt suficient de indepartat, de unde as putea incepe sa tes o panza trainica si sa sper, mic monstru-n intuneric, ca voi atrage alaturi de mine o vietate?
Sa fim realisti! Grija am pentru propria-mi viata, in acest moment. Vestea proasta din povestea ce se deapana este ca, din pozitia aceasta a universului cel fara de margini, nu se vede prea bine. Prost unghi, prost moment. Prost personaj, adica eu insami. Nici flacarile insistente din soba, nici palinca procurata de Sandor, carata din vale, nici tutunul ce mi se stinge frecvent in tigarea rasucita, nu ma ajuta sa-mi schimb starea. Nu stiu daca o prefer celei cu care am urcat pana aici: o frica paranoica, ce ucide incet mintile. Cred ca tocmai ea m-a salvat, cel putin pentru moment. Frica m-a impins pana sus.
Si pe cuvant ca ar fi pacat sa mor acum, cand nu am apucat sa fac mare lucru si as mai avea treburi de dus la capat. Macar jumatate din lista lunga mazgalita impreuna cu Tudor, undeva de anul nou trecut, cand beti fiind, uitasem si in ce zi si in ce an ne-am trezit. Lista mai continea pete roz de alcool, marcate de fundul paharelor. Erau pe hartia noastra si cuvinte ilizibile, dizolvate in urme de saliva, sigur si de sperma. Am gasit-o ascunsa in coperta unei agende cat palma, stransa cu un elastic. Acolo am pastrat cateva notite de care am impresia vaga ca voi avea nevoie intr-o zi.
Cred ca m-am imbatat. Dar raman pana golesc paharul. Nu mai e mult.
Maine imi voi regauri urechile chiar unde sunt semnele vechilor intepaturi. Le voi reda urechilor stralucirea de altadata, cand, dupa ce imi duceam suvitele de par in spatele lor, se dezvaluiau lumii, darze, strapunse de metale subtiri, ascutite, ace, bolduri boante, cercei cat o boaba de strugure. Am asa un chef sa imi penetrez epiderma si sa simt zvacneli! Nu pot sa va explic! Bineinteles ca voi ramane cateva zile cu ace de siguranta prinse in cartilagiu. Inca imi mai aduc aminte cum se face, inca imi mai aduc aminte… Voi bea inainte, ca sa capat o anume flexibilitate in miscari, un fel de dans ritualic al bratelor. Va curge putin sange, nimic de speriat! Asta poate insemna ca inca traiesc…
Poate ca toata moartea care m-a inconjurat, mi-a pierdut urma undeva jos, la poalele muntilor sau chiar mai departe. Inca nu m-a gasit si daca fac suficienta liniste, poate nici nu-i va trece prin minte sa urce pana aici, cautand o cabana din lemn.
Dar recunosc: mi-e dor de lume! Imi e dor de lumea mea, aceea care s-a dus, arsa si stinsa in cenusa. Imi e dor de lumea care crede ca m-a pierdut si nu ma va mai regasi.
Iata-ma aici! Intr-un fel de taram intre cele doua lumi. Astept.
…
Lobul urechii ii zvacnea, in ritmul pulsului. Se simtea inca dureros. A trezit-o senzatia umeda, calda, a unei rasuflari usoare ca de animal, ce o adulmeca in preajma gatului.
Stia ca adormise tarziu.
Reusise sa scrie cateva versuri si cam atat.
Inauntru nu era frig. Facuse asadar un foc zdravan.
Trebuia sa se pise.
Rasuflarea a disparut in tot acest timp si parca ii parea rau. De asta s-a incruntat putin, sub o suferinta inchipuita. Rasuflarea a revenit si niste buze uscate, reci, subtiri, s-au lipit de gura ei.
A deschis ochii.
Privirea lui a inceput sa o cerceteze precum un computer care urma sa genereze o diagnoza. Inainte sa fie capabila sa scoata vreun sunet, isi dadu seama ca toata frica disparu pur si simplu.
luciabordeianu 