luciabordeianu

Am coborat in Statia Scriitorilor. Autobuzul facea la dreapta si m-ar fi lasat departe. De acolo stiam o scurtatura, printre blocuri si case, care ma scotea la strada principala.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Trecusera doi ani de cand Anca Sand imi soptise, cu vocea ei tremuratoare:

-Uite, eu cred ca ti se potriveste Hemingway. Ai citit?

-Nu.

-Nu…

Se intrista un moment, pana mai trase un fum si, dupa ce-l plimba prin ea si-l arunca in vazduh, o scurta veselie o cuprinse ca si cand i se dezvaluise un mister. Ochii negri se largira si gura cu buze vinetii i se deschise intr-un zambet frumos, iar chipul ei, intunecat de obicei, se lumina.

-Nu e nimic! Eu il ador! Recunosc, de exemplu, ca nu il sufar pe Miller. Poate ca nu il inteleg, desi am citit cam tot, pana la un moment dat, cand m-am saturat de el si l-am aruncat incolo! Chiar… Tie iti place pe bune? In fine, lasa asta! Citeste Hemingway! E pentru tine.

Cum suna asta: e pentru tine…

Imi intinse tigarea, insa eu nu fumam pe atunci. Oricat de tentant era, oricat plopii si bancutele de lemn scorojite de vopsea se inganau imbratisate invizibil intr-un refren de seara de vara, in centrul unui Bucuresti pe care eu il iubeam etern. Il iubeam, inca inainte de a-l intalni, ca pe o promisiune, un vis. Si acum il iubeam ca pe un fost, caruia ii pastram doar aminitirile frumoase.

De-o parte si de alta, pe bratele de lemn, scria priveste cerul si regarde le ciel.

Iar eu chiar asta faceam, staruiam cu ochii-n sus, urcand pe marginea zidurilor ce ne inconjurau, in gradina cu plopi, pana la albastrul deschis iar Anca Sand imi povestea de Henry Miller, de Celine si de incantatoarea doamna Zidaru, pe care o intalnisem inainte de acea bere binecuvantata. Iar vocea Ancai era si a ramas un falfait de aripi, asa tremuratoare.

……………………………

Ernest parea un tip inteligent si sincer, dupa primele file. Aflasem inainte ca s-a sinucis in saizeci si unu, insa ceea ce citeam fusese publicat cu cativa ani mai tarziu si scris cu putin timp inaintea mortii. Sinuciderile apareau la tot pasul, in calea mea. Era vorba de sinucideri bruste sau lente. Autodistrugere. Nimic strain sau straniu. Asta se intampla de cativa ani incoace. Sau poate se intampla dintotdeauna, dar eu nu avusesem ochi sa vad.

Citeam si Ernest imi zambea din imaginile anilor douazeci, proiectate din secolul trecut in mintea mea, in mileniul asta nou, caruia nu simteam ca i-as apartine decat fizic. El era un tanar usor narcisist. De inteles. Modest, indragostit pentru o vreme. Disciplinat in a mentine clara limita intre realitate si fictiune, disciplinat cu dozele de drog administrate…

Fiindca scrisul este o forma de dependenta. Nu cunosc prea multe dependente, insa aceasta mi se pare cu adevarat periculoasa. Cuvintele au o putere anume.

Scriitorii mei o confirma cu fiecare scriere. Plini de alcool, LSD, obsedati de femei sau arme, ii vedeam sfarsiti printre foi goale si mototolite, printre manuscrise mazgalite, ce n-au vazut niciodata tiparul.