iti spun cuvinte sa te diminueze, sa te reduca.
treptat, sa te transformi in nimic sau in altceva,
un pumn de nisip, pe care sa-l joace.
nu demult alergam dementi prin ploaie si ramaneam
uzi, in haine ude sau fara si strigam pana ne auzeam,
printre brazi, ecoul.
si-acum uita-te la noi!
turbati, in dimineti, ascunsi sub umbrele.
umbrele noastre se intind spre trecut, flamande.
vorbim aici despre moarte!
fiindca ei iti spun cuvinte sa te transformi in nimic altceva.
incerc sa imi amintesc o zi insemnata, insa inima
mi-am schimbat-o c-o piatra, sa nu mai simt toate transformarile lor.
intr-o zi m-am oprit, am luat de jos o piatra de rau, rotunjita la margini de ape,
am potrivit-o-ntre coaste si-am poftit-o sa ramana acolo.
pana cand?
pana intr-o alta zi.
dar, revenind la ziua aceea, de care incercam sa imi aduc aminte
si eu si inima mea de piatra, nu stiu ce sa va istorisesc.
ca si cum nu as sti cine sunt.
am ramas fara istoria mea, fara file, fara cerneala, fara gaz, ca bricheta.
fara zambet, fara demente si ploi, fara noi doi, goi.
fara rauri cu ape si pietre, fara ecouri, fara coaste.
si fara tigari.
luciabordeianu 
Lasă un comentariu