luciabordeianu

Lingeam inca inghetata cu aroma de menta si de ciocolata belgiana. Ma pregateam sa gasesc un cos in care sa arunc cornetul de napolitana, pe care il mananc doar cand imi este foame.  M-am oprit sub balconul unei cladiri din secolul trecut sau celalalt, de dinaintea lui. Nu am gasit nici o placuta cu ”monument” si asta ma minuna, in al doilea rand. In primul rand ma lasau cu gura cascata statuile miniatura si inscriptiile in latina, pe doua fresce. Ziceau ceva, acolo sus, in cinstea arhitecturii. Imi lasasem capul mult pe spate si ma roteam in loc, pentru a o prinde in diferite cadre. Poate paream ridicola, pironita in mijlocul trotuarului, cu gura deschisa si ochii stransi, tintind in sus spre vreun dumnezeu. Iaca iar ma luau intrebarile! A cui a fost casa asta, ce intamplari au vazut peretii astia? Ce-au auzit? Ce urme au ramas pe ei? Cand ma apuca, povestea trebuia sa aiba musai ceva dramatic in ea, c-asa suntem noi plamaditi, sa punem totul la suflet, sa trecem totul prin el ca prin sita, de nenumarate ori, pana se alege naibii praful, de sita si de ce a trecut prin ea!

La ora apusului erau atat de putini oameni pe strada, spre centru sau inapoi, incat ma simteam perfect, aproape singura in drum. Orasul era al meu, sau doar strada asta pe care nu se inghesuia nimeni si eu puteam sa-mi fac placerea de a merge incet, tarandu-mi pasii, leganat, un mers uneori in zig-zag, rotit: ma opream, ma intorceam si priveam in urma, ca sa prind o alta perspectiva a locurilor prin care tocmai ce trecusem.

Soarele isi gasise cale printre doua blocuri si de la distanta proiecta lumini pale peste tot in jur. Imi era dor de mare, foarte dor, aproape un dor ca de acasa. Soarele asta, fix la ora aceea, cam 7 pm, imi amintea de orasul de la mare, unde intalnisem cu cateva ierni in urma cladiri asemanatoare celor din orasul in care crescusem si pe care il parasisem cu fiecare ocazie, treptat, inca de mica. Oriunde ma duceam in alta parte, paraseam cate putin din orasul meu. Ma indepartam.

……………………..

astazi mi-am propus sa fac toate astea:

sa deschid ochii mai lent, sa ma intind, sa adorm.

dupa zece, sa fac la ibric o cafea,

sa mi-o iau in pat, sa adulmec ziarul, sa citesc presa.

s-ascult jazz si blues, poate rock.

sa bifez cinspe pagini dintr-o ultima carte.

imi strang tutunul, o foaie, un filtru, rulez.

dezvalui un geam de dupa-o perdea.

ma fixez intre rame. fumez.

trag aer umed de pamant si de lemn. il fumez.

trag soare, vant, frunza verde. fumez.

astazi mi-am propus sa mai raman o vreme asa:

strang pumnul sub tampla.

in fata, dupa fereastra mea si a lui si a ei si a ta,

e marea, la est si-n vest sunt altcineva si ceva

ce nu cunosc.

astazi mi-am propus sa-mi fac ceai cu lamaie si menta,

sa port o camasa, sosete din lana, de mana si parul

prins in coc, c-o andrea.

bat randurile acestea la masina de scris cu neagra cerneala.

scot foaia, un filtru, tutunul, rulez.

si-o fumez si pe ea, cu tot cu cuvinte si ganduri din randuri.

inca ma mai visez la radio: O VOCE.

ajungeam pe cai, departe si inauntru, adanc.

in voi, inca mai cred, in multi.

pe restul v-as inchide in munti, sub zacamintele toate.

as face matinale zi de zi, sa simt zorii,

sa ma trezesc cu cocosii, sa irit pana la culme mosii

cu comentarii tampite, nebune, antiregim, anti orice, anti eu, anti lume.

sa ma gandesc la un playlist cu sens, cu care sa va zgudui,

sa va intorc pe dos universul, sa va opresc in drum mersul.

pe strada, asa: cu casti in urechi, cu gura razand pana la ele.

la stop, cu o mana pe volan, cu stanga batand ritmic, pe ritm, in geam.

Si ploaia, ce curge din cer, sa nu va agite,

nici ora opt sau noua a.m., nici sedintele de dimineata:

rapoarte, preturi, costuri, target, bonus, plus, minus.

figurile triste ale celor pe care i-as ingropa cat mai adanc in munti,

sub zacaminte, sa nu vi le mai aduceti niciodata aminte.

sa traiti…

si voi, tovarasi: sa muriti!

-Stii de ce imi ia prea mult timp sa termin de citit o carte? Am stat asa si m-am tot gandit. Am avut cand. E timp. Cred ca nu imi vine sa ma despart de personajele mele. Si ca lungile pauze de lectura, ani intregi, au legatura cu evitarea de a ma implica. E ca si cum mi-ar fi teama sa leg ”relatie” cu personajul si stiind ca voi ajunge in final sa ma implic prea mult pentru o simpla citire, tind sa ma opresc. Si dupa ce trec cativa ani, ma trezesc ca sar ca din cer intre filele unei carti si acolo… hmmmm! Ce bine e!

– Mda, te inteleg. Adica nu stiu.

Bem cate o bere. Printre copacii raspanditi prin gradina transformata in terasa sau ceva asemanator nu razbate zgomotul traficului de dupaamiaza, care sugruma centrul orasului. Nu e foarte cald. De obicei ma scurgeam de caldura cand ajungeam vara aici. Aveam parul mereu ud, pe jumatate. Acum e chiar bine. Am simtit cateva adieri printre trunchii plopilor iar pietrisul de la picioare imi tine racoare.

-Eu nu sunt asa. Eu bag carte dupa carte, dupa carte si tot asa. Si nu stiu cum mai e fara. Nu cred ca as putea sa fac pauze, nici macar de doua-trei zile. Adica si cand merg in Vama si stiu ca ma fac praf, am dupa mine ceva. Trebuie! Si o pagina ma satisface daca nu se poate mai mult.

Concluzia: problema era la mine. Si cand ma gandeam la carti imi venea sa rad in hohote. Cam asa era si cu barbatii din viata mea. Ciudat…

-Ce mai citesti?

-Hei, ti-am zis ca nu sunt cel mai bun partener de discutii in privinta asta. Ma consider aproape analfabeta. Dar fie! M-ai nimerit intr-un context deosebit. Henry Miller.

-Ah, da? Pe bune? Si iti place? Mie mi se pare dubios tipul. Adica, da e Miller, dar nu mi-a placut. Am incercat si cred ca nici nu am terminat, Tropicul Racului.

-Nu am citit mult. Am inceput una asa, la plezneala. O avea prin biblioteca si am zis: asta!

S-a nimerit sa fie Henry Miller, Primavara Neagra. Nu stiu daca imi place sau nu. Nu stiu… pe mine ma face sa rad! Si asta inseamna ceva… Prea putini reusesc sa ma faca sa rad.

Am zambit.

-Celine ai citit?

-Nu. Nici nu am auzit de el.

-Celine e … misto! Ar trebui sa incerci. Macar o data.

Nu stiu daca eram ametita de la a doua bere sau chiar mi se ascutisera simturile, dar printre plopi a trecut un iz de iarba arsa si am tresarit. Am zambit sau ranjit, asa cum mi se intampla de fiecare data cand  ceva inofensiv si interzis  se petrece in preajma mea.

am un  singur cititor si acela nu sunt eu.

mai este unul, afara de mine.

tacut, timid, distant.

n-am reusit sa-l plictisesc niciodata.

ceea ce n-as putea sa sustin si in cazul meu:

sunt dese situatiile cand ma autoplictisesc cu insistenta si talent.

sa revenim la cititorul unic, dedicat mie,

mi l-a dat dumnezeu, sa nu ma opresc.

sa scriu fara numar, fara numar…

ca o picatura chinezeasca pe mijloc de frunte.

ca un blestem, ca izbavirea din pacat…

am un cititor indepartat.

cocotat, intr-un zgarie nori, stocat intr-o memorie

interna sau externa a unui computer caracatita.

tentaculele ei se infig in tot felul de texte din tot felul de locuri.

tot felul de oameni scriu si stiu,

ca avem in comun un singur cititor si acela bineinteles ca nu-s eu.

eram impreuna pe drum, orice cale urmam, ne ducea inspre mare.

eu te trageam de mana catre mine si inca putin.

apa aproape-si iesea din fire.

de nerabdare sa ma intalneasca, urca, se usca in vant

si cadea sarata prin parul meu.

in vara aceea am avut buzele sarate mereu sau amare.

crapate de vant si muscate, pe rand, de dintii mei si ai tai.

paseam mai ales cu descultii calcai, strangand cu stanga sandale

cu dreapta pe tine, de mana.

te trageam dupa mine, spre apa, neimblanzita.

un hippie m-antrebat odata de-o tigare, bere, mancare, orice.

i-am dat ce fumam si am trecut mai departe, n-am privit inapoi.

poate tu pe el l-ai uitat, dar poate iti aduci aminte ca era iulie, la inceput.

nisipul al naibii de fierbinte!

muzica de chitara rece venea de pe plaja impreuna cu felurite suspine.

c-un leganat de plescait de valuri si tipete de pescarusi,

ma adormeai in fiecare noapte.

de mai multe ori.

iti spun cuvinte sa te diminueze, sa te reduca.

treptat, sa te transformi in nimic sau in altceva,

un pumn de nisip, pe care sa-l joace.

nu demult alergam dementi prin ploaie si ramaneam

uzi, in haine ude sau fara si strigam pana ne auzeam,

printre brazi, ecoul.

si-acum uita-te la noi!

turbati, in dimineti, ascunsi sub umbrele.

umbrele noastre se intind spre trecut, flamande.

vorbim aici despre moarte!

fiindca ei iti spun cuvinte sa te transformi in nimic altceva.

incerc sa imi amintesc o zi insemnata, insa inima

mi-am schimbat-o c-o piatra, sa nu mai simt toate transformarile lor.

intr-o zi m-am oprit, am luat de jos o piatra de rau, rotunjita la margini de ape,

am potrivit-o-ntre coaste si-am poftit-o sa ramana acolo.

pana cand?

pana intr-o alta zi.

dar, revenind la ziua aceea, de care incercam sa imi aduc aminte

si eu si inima mea de piatra, nu stiu ce sa va istorisesc.

ca si cum nu as sti cine sunt.

am ramas fara istoria mea, fara file, fara cerneala, fara gaz, ca bricheta.

fara zambet, fara demente si ploi, fara noi doi, goi.

fara rauri cu ape si pietre, fara ecouri, fara coaste.

si fara tigari.

Sunt niste actori amatori in mintea mea,

care repeta intruna o piesa de teatru.

Si un regizor nebun urla din toata fiinta lui,

presat poate de ideea ca piesa trebuie sa ii iasa perfect.

Criticii asteapta flamanzi marea zi si el stie asta,

ca il vor manca, viu, mort, copt.

Sarmanul regizor, sarmanii actori amatori!

Decorul, in schimb este fara cusur!

O mana maiastra il tese si il carpeste zilnic,

dar micile retusuri nu se observa, nu inca.

Va veni o zi cand se va duce dracului tot decorul!

Dar nu inainte de premiera!

Asa ca stati la rand si cu minti, cumparati bilete! Cumparati!

Mi se face rau si frig.

Era o seara de vara, la mare.

Sigur nu imi aduc aminte detalii.

Ati vrea voi!

Am ramas doar cu imaginea cu mine pe asfalt.

Purtam fusta, era aproape foarte intuneric iar eu

Nu miscam.

Tremuram, imi era frig, desi asfaltul incalzea gleznele din sandale.

Si dintii imi clantaneau ca un ceasornic vechi, tic-tic-tic-tic.

S-a rascolit stomacul, a inceput sa tresalte ca o cobra, sssst, sssst!

Nu am varsat. Si niciodata de atunci, nu inca.

Si nici nu am mai plans sau asa ceva.

Dar cand vara imi e frig si mi se face rau, nu e semn bun.

Nici pentru mine, nici pentru tine, iubite!