Uite, am facut cateva fotografii, sa ti le trimit, sa vezi cu ochii tai pe unde imi umbla pasii chiar acum. As fi vrut macar una cu muntii, dar e bezna si chiar de as fi prins ziua, sunt prea departe de oras, nu se disting bine decat in zilele insorite. Nu prea avem parte de ele acum.
Tu ce mai faci? Ce mai zici? Ai mancat? Singur sau…?
E fara 10. Ziceam ca astept autobuzul, insa voi merge prin zapada asta o vreme, ca nu am rabdare. Nu e frig. E chiar cald si vantul s-a oprit. N-o s-o iau pe Milea, drept. E mai bine s-o cotesc pe stradute. De cele mai multe ori trec pe langa Academie. Mda… Nu stiu daca iti vine sa crezi, insa vantul bate aproape la fel de tare ca la tine, desi ma gandeam, inainte de prima iarna petrecuta aici, ca nu va fi asa. Sunt strazi pe care ma feresc sa le parcurg uneori, tocmai ca ma impinge in spate si nu suport sa fac pasi inapoi. Asa e si cu General Vasile Milea, care imi aduce aminte de iernile de acasa, de drumul spre liceu.
Sper ca mai ai tu credit pe cartela. Eu am ramas fara si mi-as dori sa iti mai aud vocea si maine.
Nu… Nu merg pe strada vorbind singura. Ce iti inchipui?! Sunt doar gandurile ce le produc si le aud. Ajung pana la tine, asa, cateodata, nu? O fi telepatie. Exista ceva extra-senzorial intre noi, de ne-a prajit mintile si ne-a ars sufletele. Pffff!
Tii minte cand am facut dusul ala si apa era destul de rece? Si stateam mai mult lipiti, ca doi prosti, cu apa curgandu-ne din cap pana la picioare. Facusem sex in graba, ca ai spus ca nu ai cum sa ramai noaptea. Sa nu te sune ea si sa te intrebe unde esti. Atunci mi se rupea! Ne-am bagat sub dus ca sa ne curatam, desi nu simteam nevoia sa ma curat de noi. Tremuram inclestati, cautand caldura unul la celalalt si am ramas astfel minute in sir, fara sa ne desprindem. Pana te-ai hotarat sa ma iei in brate si ne-am intors in pat, unde ar fi trebuit sa raman doar eu iar tu sa te imbraci si sa pleci. Poate ai vrut sa ma tii in brate ca sa ma opresc din tremur sau ti-ai dorit pur si simplu sa stai cat mai mult langa mine. Nu stiu. Dar am adormit, rupti, cuprinzandu-ne cu mainile, cu picioarele.
Ar trebui sa intru la alimentara. Ma intreb ce as vrea sa mananc in seara asta. Parca nimic. Dupa ce am vorbit cu tine la telefon si n-am mai ras, am ramas asa, nemiscata, cu privirea fugind afara in strada, prin geamurile bibliotecii, printre masini, oameni straini, gramezi de zapada si n-am mai avut chef de nimic. Nici de Randall, nici de materialul ala la care am lucrat cu tine pentru seminar.
Am ajuns.
luciabordeianu 
Lasă un comentariu