luciabordeianu

Il regardait.

ma main coupait le vent, portant

comme un trophee,

entre les doigts,

la cigarette.

a droite, une fenetre grise,

fermee,

le monde, dehors,

pendant que nous deux, 

la bas, isoles.

une lumiere pale d’un vieux soleil,

entrait a travers

la fumee.

Nous exhalions,

nous inspirions.

Alors, mes levres seches,

mon cou,

mon gauche bras en balance,

et doigts dansant

sur l’air cree

par notre ames et notre corps,
il regardait.

Et nous exhalions

et nous inspirions.

’’Restes ici etre a moi!’’ m’ a dit.

– Asadar, povestea promisa?

El aseza paharul cu grija, spre mijlocul mesei, un pion urias pe o tabla de sah nemarcata. Se distanta de masa, rezemandu-se de marginea scaunului. Desi incerca sa mascheze, miscarile ii tradau incordarea si cand incepu sa vorbeasca, vocea i se schimba din cauza unui usor tremur. Cam ce se intampla la inceputul interviurilor, gandi ea, insa sterse grabita aceasta observatie. Cateva zile ii era interzis sa priveasca lumea din jur ca pe o sursa.

-Povestea s-a sfarsit demult si a inceput in tara in care m-am nascut si am trait pana pe la douazeci si ceva de ani. Dupa ce am terminat Universitatea, am emigrat cu sotia in Canada. Am pus un punct intre viata mea de atunci si cea de acum. E o cortina pe care nu o dau la o parte decat foarte rar, cand merg sa imi vizitez parintii, cat inca mai traiesc. Pana aici nu e nimic deosebit de destinele altor oameni din tara mea. Foarte multi au emigrat si au lasat in urma trecutul. Unii nu s-au rupt de acel trecut si sunt in continuare legati strans, printr-un cordon ombilical invizibil, de tara mama. Altii l-au taiat cu furie, precum mine. Nu mai sunt obsedat de Romania si nu exista nimic sa-mi poata intoarce fata intr-acolo.

Cand te-am intalnit la receptia hotelului, mi s-a parut ca vad o fantoma. Fantoma unei iubiri adolescentine. Am ucis-o si ingropat-o, sa spun asa, poetic. Dar eu nu ma pricep la poezii, ea da. Stateai acolo, in fata mea, fara sa iti vad chipul. Iti miscai piciorul intr-un fel special si aceasta miscare simpla a deschis un tunel virtual spre trecutul meu, de unde au rasarit ochii, gura si parul lung ale acelei fete,pe care am iubit-o mult. Atat incat am renuntat la mine pentru ea. Apoi te-ai intors, dupa ce eu iti facusem deja loc sa poti pasi pe langa mine. M-ai privit scurt si mi-ai zambit amabil iar obrazul tau drept a sapat o usoara gropita. Sper ca nu ti se pare deplasat ceea ce iti insir aici. Incerc doar sa te fac sa intelegi cat de mult m-a afectat intalnirea cu tine, de am ajuns sa te abordez convins ca tu esti acea persoana din viata mea. Ti-am mai vorbit si in romana!

Roger zambi si ea rase.

-Elisa. Asta era numele ei.

-Mai stii ceva despre ea?

-Nimic. Am intalnit-o ultima oara cand ea avea saptesprezece ani si multe vise. Nu ma regaseam in nici unul dintre ele si nu aveam nici un drept sa i le curm.

-Cred ca ascunzi foarte atent aceasta latura destul de sensibila pentru cineva format in domeniul tau profesional.

-Intr-adevar. Doar pe acest subiect.

Roger isi indrepta spatele si se intinse dupa pahar. Bau hotarat si ii propuse partenerei lui o iesire pe plaja.

-Fumator, nu?

-Da.

Uite, am facut cateva fotografii, sa ti le trimit, sa vezi cu ochii tai pe unde imi umbla pasii chiar acum. As fi vrut macar una cu muntii, dar e bezna si chiar de as fi prins ziua, sunt prea departe de oras, nu se disting bine decat in zilele insorite. Nu prea avem parte de ele acum.

Tu ce mai faci? Ce mai zici? Ai mancat? Singur sau…?

E fara 10.  Ziceam ca astept autobuzul, insa voi merge prin zapada asta o vreme, ca nu am rabdare. Nu e frig. E chiar cald si vantul s-a oprit. N-o s-o iau pe Milea, drept. E mai bine s-o cotesc pe stradute. De cele mai multe ori trec pe langa Academie. Mda… Nu stiu daca iti vine sa crezi, insa vantul bate aproape la fel de tare ca la tine, desi ma gandeam, inainte de prima iarna petrecuta aici, ca nu va fi asa. Sunt strazi pe care ma feresc sa le parcurg uneori, tocmai ca ma impinge in spate si nu suport sa fac pasi inapoi. Asa e si cu General Vasile Milea, care imi aduce aminte de iernile de acasa, de drumul spre liceu.

Sper ca mai ai tu credit pe cartela. Eu am ramas fara si mi-as dori sa iti mai aud vocea si maine.

Nu… Nu merg pe strada vorbind singura. Ce iti inchipui?! Sunt doar gandurile ce le produc si le aud. Ajung pana la tine, asa, cateodata, nu? O fi telepatie. Exista ceva extra-senzorial intre noi, de ne-a prajit mintile si ne-a ars sufletele. Pffff!

Tii minte cand am facut dusul ala si apa era destul de rece? Si stateam mai mult lipiti, ca doi prosti, cu apa curgandu-ne din cap pana la picioare. Facusem sex in graba, ca ai spus ca nu ai cum sa ramai noaptea. Sa nu te sune ea si sa te intrebe unde esti. Atunci mi se rupea! Ne-am bagat sub dus ca sa ne curatam, desi nu simteam nevoia sa ma curat de noi. Tremuram inclestati, cautand caldura unul la celalalt si am ramas astfel minute in sir, fara sa ne desprindem. Pana te-ai hotarat sa ma iei in brate si ne-am intors in pat, unde ar fi trebuit sa raman doar eu iar tu sa te imbraci si sa pleci. Poate ai vrut sa ma tii in brate ca sa ma opresc din tremur sau ti-ai dorit pur si simplu sa stai cat mai mult langa mine. Nu stiu. Dar am adormit, rupti, cuprinzandu-ne cu mainile, cu picioarele.

Ar trebui sa intru la alimentara. Ma intreb ce as vrea sa mananc in seara asta. Parca nimic. Dupa ce am vorbit cu tine la telefon si n-am mai ras, am ramas asa, nemiscata, cu privirea  fugind afara in strada, prin geamurile bibliotecii, printre masini, oameni straini, gramezi de zapada si n-am mai avut chef de nimic. Nici de Randall, nici de materialul ala la care am lucrat cu tine pentru seminar.

Am ajuns.