-A fost asasinat. L-au omorat KGB-istii sau ai nostri sau impreuna, dracu sa ne ia de prosti! Si asta e.
-E o teorie.
-Teorie… Deschide ochii! In lume, vietile- s paralele, ca si cum ai privi peste diverse dimensiuni, care nu se intersecteaza. Poti sa traiesti pentru a te trezi dimineata, sa iti bei zeama aia cu cofeina, sa te trantesti pe un scaun in autobuz sau tramvai. Sa pontezi opt ore sau mai mult si sa te inghesui la intoarcere, in ore de varf, in trafic, alaturi de altii ca tine. Poti sa supravietuiesti pictand peretii reci ai camerei, pentru care abia iti permiti sa platesti una dintre cele mai ieftine chirii din oras, scurgand pahare cu alcool si vrajind gagici minore in bodegi afumate, cu muzica din 70, 80. Te poti destepta zilnic cu gandul ca esti doar o mica piesa de puzzle, pe care jucatori antrenati o misca intr-un tablou de ansamblu, creat dupa propriile lor interese. Sau ti se poate rupe de toate astea, undeva intr-o casa, prin munti. Mulgi o capra, smulgi o ceapa si tragi o pipa spre asfintit, dupa care te apuci sa spargi un brat de lemne, ca se lasa frigul noaptea.
– Cred ca pana la urma unii nu pot trai daca nu mor altii.
-Toamna asta se va termina.
Ne sprijineam amandoi fundurile in gardul rece al Cotroceniului, cel de dadea in Bulevardul Geniului, cu cateva sute de metri inainte de corpul de la Chimie, unde tineam o data pe saptamana un curs ce mi se parea interesant, cel mai interesant pana la acel moment, fiindca de fiecare data cand asistam – si nu chiuleam – aveam impresia ca principalul mesaj al universitarului era sa ne izgoneasca in strada, departe de tot ceea ce credeam noi ca ar putea insemna jurnalism. ”Fugiti cat mai aveti timp!”, parea sa ne strige. Si nu stiam daca intelegeam mesajul. Era pur si simplu prezentarea unei realitati? Era un test pentru noi? Era oricum un discurs ca un dus rece. Simteam cum idealurile noastre despre dreptate si adevar aveau de suferit, atacate o data la sapte zile de continutul cursului, prin care ni se transmitea ca vom ajunge la final precum acei muncitori din fabrici: vom face materiale pe banda, la comanda, vom avea termene limita, vom semna prezenta si vom fi incadrati in niste state de plata. Vom fi parte din industrie, aia mass-media. Suna amenintator, a incarcerare. Cuvintele, alese intelept, ne curgeau din crestet pana in talpi, reci precum suvoaiele de pe tevile dusurilor infecte din Regie, ne incetineau circulatia si ne invineteau pielea. Amorteam si ramaneam nemiscati si parca goi in fata lumii, pe care am fi vrut sa o salvam, insa, dintr-o data nu mai aveam cu ce.
Zidul palatului era ud de la ploaia marunta si lunga de cu o zi in urma, de la ceata din acea dimineata, o ceata amestecata cu toate noxele ce impanzeau capitala. Blugii uzi se lipisera de fundurile noastre ca timbrul de plic, totusi nu ne era frig. Mocirloasa si cenusie, toamna asta nu se grabea nicaieri. Nici noi, in timp ce posteam winchester rosu necartonat, de obicei inainte de bursa. Pe partea cealalta a drumului se ridica cladirea de la Telecomunicatii, cu antenele ei ridicate spre cer.
-Nu ti se pare ironic sa trecem in anii astia pe holurile pe unde au trecut securistii? Sa discutam despre libertatea de exprimare, anti- cenzura, despre dreptul la informare, intre aceasi pereti unde, nu cu putin timp in urma, se pregateau altii pentru opusul a ceea ce invatam sa dezvoltam noi astazi?
Si Jon imi pasa tigarea cu ochii tintiti inca pe antene. Mai aveam cate un fum de fiecare.
Cu el, uneori, nu iti dadeai seama daca e trist, daca e serios sau daca pur si simplu e plecat undeva in lumea lui si pe tine te-a uitat in urma, pe strada asta, langa poarta presedintelui.
luciabordeianu 
Lasă un comentariu