Cu cativa metri inainte de intrare ma opresc brusc din mersul meu marunt, rapid si scot telefonul dintr-un buzunar al blugilor. Il tin mereu la spate. Ah! E trecut de si-un sfert, dar cred ca sunt prima. De obicei intarzii, insa de data asta as putea pune pariu ca am ajuns inaintea ei. Imi amintesc diverse imagini in care isi facea aparitia in prim plan cu aceste cuvinte pe buze ”Hei! Scuze, scuze… nu v-am lasat sa ma asteptati prea mult, nu?!” Si vocea ei canta parca o rugaminte catre cei de fata iar noi toti ne priveam scurt si raspundeam in graba ca nuuuu. Nu puteai rezista sa nu ii oferi un nu, mai ales cand te staruia asupra noastra cu perechea aceea de ochi negri. Am mai vazut perechi de ochi negri, i-am mai privit sau m-au privit, dar ai ei erau purul intuneric si cand te fixai in ei curajos, parca paseai afara in bezna, o bezna adanca fiindca luna e ascunsa printe nori, in zile de iarna lunga.
Si-atunci intind mana. Inca mai strang telefonul. Apas manerul din fier cu toata puterea dreptei mele, care e mai zdravana ca stanga, inving opozitia usii si patrund dincolo, intr-un spatiu unde ma va invalui caldura. Pub-ul e plin si zgomotos. La bar, intr-un unghi retras si ferit de lumina reclamelor ce impanzesc peretele, sunt doua scaune goale. Sunt clar scaunele noastre in seara asta!
………………………………………………………………………………………………………………………………………………
-Heeei! Saluuut!
Ne pupam pe obraji ca fetele. Eu nu ma las atinsa cu buzele de oricine, tin o lista restransa in care Ana e inclusa.
– Maaa’m! Ai ales niste locuri super aici! Imi place! Imi place asa mult coltul asta retras unde nu te vede nimeni, dar ia uite ce unghi bun avem noi si barmanul… nu trebuie sa ii faci semne disperate cu mana. Canta cineva azi?
-Habar nu am.
-Eh lasa asta. Ia zi-mi! Zi-mi marea veste despre care nu mi-ai dezvaluit nimic la telefon. Secrets sau ce?
-Nuuu. Eram pe fuga, stiam ca ne vedem in seara asta si s-ar fi pierdut tot farmecul daca iti transmiteam prin telefon. Mi-am dat demisia!
-Oau! Nu te intreb de ce ca stiu. De ce acum? Sunt cu gandul la faptul ca trebuie sa traiesti.
-Ce bei?
Tipul de la bar se sprijinea in coate de tejghea, la cativa zeci de centimetri de fata mea si asculta conversatia plictisit. In stanga, langa perete, isi pitise o scrumiera si tigarea aprinsa, din care tragea din cand in cand. Vroiam sa il fac sa dispara si sa reapara cu bauturile, apoi sa dispara iar la cativa metri de noi, mai incolo.
-Hmmm. Nu stiu ce. Zi tu cat ma gandesc.
-O vodca, lamaie si gheata.
-La fel.
Si hocus pocus! Se facu nevazut cateva momente.
-Bai tocmai asta e. O sa traiesc facand materiale. Asta era surpriza, nu ca am demisionat din jobul ala infect, in care ma ingropam in hartoage, termene si plati. Au venit unii la noi si ne-au propus sa lucram pentru un site independent. Cica. Munca de teren si nebunie! Sa bem!
Am ciocnit delicat fundurile paharelor.
-Pe buune? Cat?
-Ceva fix si ceva extra pentru materiale reportaj. E ok. Ma descurc. Trebuie sa incep de undeva.
In partea opusa se strangea lumea. Se auzeau acorduri gajaite de chitara si batai demente in baterie.
-Ah, ia uite! Pe astia ii stiu. I-am mai vazut uneva, in Garage parca.
-Eu nu.
-Si te-ai bagat doar tu sau si altii?
-Ne-au selectat pe mine si pe Jon. Il stii. Hai ca-l stii. Tipul ala brunet si tacut.
-Ala care-i cu Maiden?
-Da. El.
luciabordeianu 
Lasă un comentariu