Miller sta de-a dreapta mea.
Ma cercetează prin ochii unei femei negre, cu iriși negri, cu buze negre.
De pe-o copertă din anul nouazeci.
Din secolul în care m-am născut,
Eu la sfârșitul lui, el la sfârșitul ăluia trecut.
E primăvară și poate la sud mugurii au bubuit pe craci deja.
Aici, în stânga mea, dincolo de ferestre,
e tăcere.
Mugurii dooorm leneși, inconștienți.
Tre-zi-rea!
N-auziti cum trilul urlă frenetic,
Intre craci?
Jos, pe asfaltul umezit de cețuri,
Sus, pe betoane izolate termic?
Jos, printre resturile unui an închis,
Murate, mucegăite de zapezi scurse
Nu demult?
Nu vedeți cum se târaie flamande,
Cum ies din pământ rame, gândaci?
Cum răstoarnă brazde udate de ploi?
Mii de ființe nevertebrate așteaptă!
Pe cine?
Pe voi!
Bubuiti, muguri!
Fiți verzi, fiți drepți, fiți martiri!
Hrăniți triluri de pui tineri și guri căscate
De nevertebrate neevoluate!
Oricum va uscați și muriți…
Măcar hrana de-o vară să ne fiți.
Trezirea muguri!
De voi atârnăm toți:
zburătoarele, copacii, viermii și noi.
luciabordeianu 
Lasă un comentariu