Vineri, in harmalaia zecilor de glasuri, care ne inconjurau in timp ce ne strecuram printre ele, pe sub plopi negri, călcând în picioare mugurii picați, mulți dintre ei încă proaspeți, suculenti, alții uscați, toți împrăștiind în aerul cald al inserarii un parfum crud, i-am spus de nici nu m-a auzit:
– Cred ca te iubesc.
Nu a înțeles sau poate și-a dorit sa o mai audă încă o dată, fiindcă suna plăcut, ca o atingere. Exista o distanta si doar cu aceste cuvinte-tentacul, intinse intre noi, reuseam sa ne atingem.
– Ce-ai zis?
Sau poate mi-a oferit șansa de a nu repeta, de a retrage cele doua cuvinte spre locul de unde au îndrăznit cu inconștiență sa iasă la lumina, sub un apus roșcov.
Sau poate confirmându-i prin repetiție, el își motiva fara dificultate asaltul împotriva mea. Fiindca oral il provocam. Atat. Si continuam sa raman locului, ca o piatra mare de rau, greu de urnit. Doar el isi intindea serpeste corpul masiv spre mine si se retragea brusc, dupa ce obtinea reactia mea.
Pe atunci nu analizam variabilele in functie de care actionam si incepuse sa imi placa deosebit de mult sa ii arunc vorbe direct in fata, ca apoi sa il urmaresc cu privirea, în timp ce făceam eforturi sa țin pasul cu mersul lui grăbit, apăsat, format în ani multi de sport de performanță… Eram si eu buna la viteza, adevarat, nu insa si la rezistenta.
– Că te iubesc. Nu știu dacă așa se simte iubirea, dar cred ca asta e, că nu seamănă cu altceva cunoscut.
S-a blocat. Picioarele i s-au oprit. Eu tot am mai făcut vreo doi pași din inerție, fara sa imi dau seama ca de data asta il lasasem in urma, cum nu cred ca reusisem in vreo alta zi. M-am întors spre el, ca stătea acolo în spate, privindu-mă fara sunet, încruntat sau chiar supărat pe nu știu ce. Câțiva s-au împotmolit pe lângă noi, bolborosind. Cred ca nici ei nu anticipasera oprirea bruscă. Nu stiu ce comentau in fundal, nu-i baga nimeni in seama! Noi doi am rămas asa câteva sute de secunde, studiindu-ne reciproc. Eu paream ușoară, el umbrit, greoi, o stâncă ivita din senin, din spumele marii.
Ce sa te faci c-un bolovan de rau si c-o stanca de mare?
– O sa ma fac ca nu am auzit ce-ai spus mai devreme.
Și-a pornit, pășind si mai adânc, lasand, in mintea mea, urme eterne pe trotuar.
Pentru siguranta, a tinut sa adauge:
– Sa nu îmi mai spui asta niciodată!
Un timp înșirat am rămas muți. Eu aveam probabil un zambet strengar pe chip, ceva ce el nu putea observa și am presupus ca fruntea lui era în continuare incruntata, ca dupa o profunda supărare, o dezamăgire.
Îl testam. Era infiorarea cea mai tentanta, aceasta senzație de dominare, cu viata atat de fragila, obtinuta greu si cu riscul unor replici dure din partea lui. Era sigur prima data când ii spuneam ceva ce nu putuse sa anticipeze și asta îl deranja, in lumea lui, perfect calculata. Probabil ca se si ferea ca eu sa nu ma agat de el, fizic, emoțional, ca o fetiță de treisprezece ani. Și as fi vrut sa stiu cum sa-l liniștesc ca nu va fi așa, ca nu ma voi prinde niciodată de el din simplul motiv ca ma speria sa fiu legata de ceva, de cineva…
Cu ganduri de-astea mergeam alături, pe drumul nostru, fără sa ne atingem. Cuvintele-tentacul erau retractate sub carapacele-scut. El pasea ca de obicei, pe partea expusa, cea dinspre stradă, de unde ar fi putut aparea oricand vreun pericol. De fiecare data când traversam întindea mana dreapta spre pieptul meu sa ma oprească si nu ma lasa sa trec pana nu considera el ca e okey. Privea în stânga, privea în dreapta si cand nu venea nimic, își retrăgea bratul, dandu-mi voie sa trec mai departe.
Tacerea prelungita era secanta si atunci a început sa îmi povestească despre muzică. Muzica ne impaca, ne aduna strans aproape. Stia de trupe și componente, de albume ale căror nume îmi venea greu sa le rețin. Îl ascultam fascinată și ma întrebam unde și cum reușește sa retina atâtea? Era foarte preocupat ca eu sa înțeleg cât se poate mai mult din sensul fenomenului rock, era aproape obsedat sa ma educe in general, nu doar din perspectiva muzicii. Oare de ce era atat de importanta pentru el evolutia mea?
A doua zi ne-am reintalnit în centrul nou și fiindcă era o zi super, fără vânt, am coborât scările pana pe faleză. Copacii nu se ma scuturau iar prin fața noastră curgea, tulburata, Dunărea. Pe la trei nu gaseai usor umbra. Frunzișul inca tânăr nu razbea contra soarelui brailean. Ne grăbeam pe aleea falezei, spre nicăieri, singuri, cu pontoanele în dreapta. De unele se legănau, prinse, vapoare mici, șalupe albe, albastre si bărci. Păreau cumva abandonate în voia valurilor, cat timp nimanui nu ii pasa de curgerea aceea tulbure, umflata si de leganarea lor, de suprafata.
Am gasit rapid o banca.
-Hai pe banca asta!
Pe bancă aceea ne-am așezat precum batranii, c-un oftat. Priveam pe partea cealalta si apele umflate pe buzele malurilor inundate, cum se petrece la noi, de obicei, primăvara. Spre insula, trunchiurile copacilor le zăream ieșind din fluviu ca dintr-o vază.
– Și zici ca mergi în tabără, la vară?
– Da, sigur! Pe aia de anul trecut, de la Arieseni, am ratat-o si am ramas asa cu o parere de rau ca nu am ajuns in Apuseni. Si de-aia in asta chiar vreau.
– Aha.
Liniste si clipocit de valuri stinse, dupa trecerea unei barje.
-Atunci vin și eu.
Si-a scos de pe undeva o tigare sifonata si-a aprins-o.
– Serios? Ce mișto! N-o sa te plictisești? E tabără de generală, știi… Merg de-astia care trec a opta.
El nu ma privea. M-am intors si eu catre insula, cautand sa gasesc o activitate de distragere acolo sau macar pe fluviu.
– M-am gândit la ce mi-ai spus ieri.
– Ce ți-am spus?
Eram cu ochii numai dupa barci, vapoare, pesti. Pe un ponton, mai sus de locul nostru, un barbat dezbracat pe jumatate, scotea plasa din apa. Oare prinsese ceva? Am strans ochii, dar nu distingeam pana acolo.
– Susțin în continuare ca nu e bine sa îmi mai spui chestii de genul asta vreodata, a continuat. Lasa asta! Stiu ca ai inteles.
Pe un punct din mijlocul fruntii mi-a apasat de mai multe ori la rand cu degetul aratator care, impreuna cu mijlociul, strangeau tigarea aprinsa. Nu s-a oprit sa imi zica:
– Legat de ziua de ieri, am ajuns la doua concluzii. Una este ca nu ai gândit deloc înainte sa scoți treaba aia pe gura. Si sfatul meu este sa gandesti bine la ceea ce vrei sa transmiti, inainte sa incepi sa vorbesti cu cineva. A doua este ca m-am convins ca nu ne vom plictisi deloc.
Cred ca era de bine. Si eu regretam azi cuvintele de ieri. In acelasi timp mi se parea optimista perspectiva lui, ca nu ne vom plictisi deloc.
-Merg fiindcă mergi tu, asta sa îți fie clar! Altfel nu. Merg fiindcă vreau sa petrec un timp cu tine și… Vom vedea ce va mai fi după aia.
A terminat la timp, cat sa inteleg si eu toata ideea, pentru ca atunci au trecut unii cu un casetofon pe baterii. Îl țineau pe umăr, țopăiau și se legănau, ținându-se fete cu băieți pe după gat sau prinși de mijloc, râzând și lalaind pe sunetele ce ieșeau melodios din difuzoarela frontale. Erau mai mari decat mine, chiar si decat el, poate de-a doispea, fiindca piesa zicea, melancolic, asa: forever young, I wanna be forever young… Do you really want to live forever?” Si a tot zis, repetitiv, pana s-au pierdut spre scarile ce urcau la ceasul de la Primarie.
A treia concluzie certa era ca plecam impreuna. Concluzia mea.
– Adică mergem împreună?
-Da.
Mai aveam de verificat o informatie:
– Și-acum noi suntem împreună?
-Dacă asta vrei sa înțelegi, da.
Nu am insistat. Imi convenea si raspunsul asta impleticit, chiar daca el a vrut totusi sa ma/se asigure de ceva.
-Se pare ca am multe de descoperit la tine și ai reușit sa îmi atragi atenția.
-Fără intenție.
Minteam.
luciabordeianu 