Stau de o ora in fata monitorului si privesc prin el. Nu am tastat nici macar o litera in plus in afara de parola. Ascult muzica si fumez. Mi-am facut mult ceai, o oala intreaga, de parca n-a mai vazut lumea ceai pana in seara asta. Am amestecat menta uscata peste plicurile cu arome de fructe de padure fiindca ador menta. De-as simti gustul de menta cat mai frecvent venind din diverse alimente cu care imi umplu gura! Menta in ceai, in ciocolata. Bomboanele nu imi sunt pe plac. Menta in sosuri, in inghetata, in pasta de dinti, in salate cu fructe, in vodka si limonada, mojito. Detest menta din tigari. Menta in uleiul de corp, unicul afrodisiac ce m-ar intarata sa fac un masaj pe pielea cuiva.
Nu am mai scris. Nu am mai gandit la scris pentru ca de o vreme imi simt creierul anesteziat. Mi-a paralizat imaginatia ca si cum mi-ar da cineva socuri electrice in continuu si nu ma pot misca in nici o directie. Da, asa te tin in perfuzii, lobotomizat, la birou, opt sau noua ore pe zi, din douazeci si patru. Evadezi, daca esti norocos si nu ai cosmaruri, in vis. Uneori si in drum de la sau spre casa, asta daca nu trebuie sa platesti facturi, sa cumperi diverse. Evadezi la o bere, intr-un pub underground, cu muzica live. Nici nu trebuie sa iti placa neaparat genul. Daca e live e suficient, e mai mult decat sunetul hartiilor, pe care le-ai invartit in cele opt ore. Esti liber cateva clipe si astea, lua-i-ar dracu sa-i ia cu lumea lor intoarsa pe dos- se scurg mai repede ca mercurul.
M-am handicapat. Dizabilitat. Constient, ceea ce e mai grav. Era previzibil un termen de doua, trei luni, pe care mi l-am acordat atunci cand m-am mutat in Bucuresti si am inceput acest job ordinar, din care inca imi mai spun ca voi invata totusi ceva, oricat de infim. Termenul a trecut de curand iar eu m-am trezit in dimineata asta din somn si mi-am adus aminte de mine. Pastrez locul de munca fara valoare certa, insa nu sunt dispusa sa platesc pretul asta pentru a-mi satisface acele nevoi de baza.
Ah! Mi-am amintit de tipul ala care astepta la rand, doua case de marcat mai incolo. Afisa o fata la fel de trista precum cred ca o percepea si el pe-a mea. Semana cu Kurt Cobain, dar sigur avea cativa ani mai putin decat avea el, cand a murit. Nu am intalnit pana in dupa-amiaza asta nici un Cobain si nu mi-ar fi trecut prin minte ca se poate petrece o minune atunci cand astepti sa platesti cu cardul, dupa ce ai pus pe banda legume pentru supa, o paine, o legatura de menta verde la caserola. Aveam pletele dezlegate, pe spate, cum le las mereu cand trantesc usa biroului, la 6 pm. La rock fm bagasera Breed, in amintirea artistului care a fost… Cand m-am rotit sa las cosul din plastic in spatele liniei caselor, cativa metri mai incolo ma tineau din privire doi ochi prea albastri. Am alunecat rapid pe trupul ala, am studiat tricoul imprimat, statura, mimica. Nici un zambet. De-o parte si de alta par blond, in suvite, unele mai inchise, altele mai deschise. Nici un sunet.
Stiti piesa? Nu? Ceva de genul asta: get away, get away! Asa urlam in gand, odata cu trupa, in timp ce aratarea aia, cazuta de undeva de sus, chiar acolo, aproape de mine, ma studia curioasa. Insa atat pe fata mea, cat si pe a lui, ca la karaoke, se derulau, invizibil, versurile I don’t care! I DON’T CARE! I DON’T CARE! I DON’T CARE! I DON’T CARE!
care if it’s old. I’m afraid…
Am inaintat spre casiera si stiam ca voi termina repede aici. M-am intors sa mai privesc o data, fiindca simteam o conexiune si vroiam sa imi confirm ca exista un flux intre mine si celalalt individ, prin care ne comunicam. El era tot acolo, parca nu se miscase nici un centimetru, ca o statuie poleita. Doi cobaini blonzi se holbau la mine si unul imi atingea urechile. In total trei. Extaz!
Even if you have, even if you need
I don’t mean to stare
Eh nu!
Poate nu avea nici optispe. A disparut pana sa achit. Totul a fost atat de scurt. Ca Breed, ca viata.
De aceea in noaptea asta voi scrie ceva. Si daca nu pot mai mult, voi scrie macar alfabetul, incepand cu A.
luciabordeianu 
Lasă un comentariu