oameni, cand iubesc alti oameni

Sunt dependenta de situatiile limita. Traiesc clipa, ii simt intens primele si ultimele zvacniri ale vietii sale scurte, atunci cand face parte din secventa X, situata, la minut, intre orele Y-Z, desi secunda pare ca este cea purtatoare de semnificatie. Parca mi-e teama sa n-o ignor sau sa nu o uit si de aceea introduc la capatul ei o situatie limita, asa incat imi tin simturile excitate cat mai mult si ulterior, placerea amintirii ei nu se va risipi usor, precum izul unui parfum contrafacut. Asa se spune despre parfumurile ieftine, ca sunt cocktail-uri nereusite de substante lichide, accesibile aproape oricui. Nu prea folosesc parfumuri. Le iubesc! Pe clipele mele, mici piese, cadre risipite pe masa unui pasionat de puzzle, intr-o casa de nebuni sau in rai, cum va place voua sa va inchipuiti.

Si uite asa ma stiu toti ca nu sosesc niciodata undeva mai devreme cu cinci minute. Cu zece sau cu cincisprezece. Astept o explicatie, un argument pe care sa il pot mesteca si inghiti, din partea celor care ajung intr-un loc la fara un sfert, la fara zece sau la fara cinci. Nu mai spun de aceia care dau tarcoale zeci de minute, pana se face fix! De ce? Care este teama? E vorba de o teama, asta trebuie sa fie. Asa imi imaginez eu, de partea cealalta, a fixistilor sau a intarziatilor, penduland intre cele doua. Fiindca chiar cred ca tuturor ne-ar placea sa ne facem aparitia la fix sau la si un minut, trei, cinci… La fix e perfect! Planul s-a desfasurat conform calculelor: zece minute aman alarma, in urmatoarele cinci ma intind prin pat, pe sub asternuturi, sa le simt mangaierea, ca alintarea mamei, dimineata, ca saruturile unui amant starnit. Tot in astea cinci minute caut papucii de casa si potrivesc talpile mici in culcusul lor. Talpile mai pot motai pana la prima gura de cafea. Ele se trezesc cele din urma, mereu. Apoi un sfert de ceas sa fierb cafea in ibric, timp in care nu stau asa ca stalpul. Ma pis. Imi spal dintii, fiindca vreau sa simt gustul acela amar cat mai intens. Imi privesc chipul. Ochi tristi. De ce am avut eu mereu ochii astia tristi? Si chiar de chinui un zambet fortat, ochii raman blegi, pleostiti, de parca au vazut numai catastrofe universale. In somn sau in realitate. E oare din cauza nuantei inchise a irisilor? Daca ma apropii de oglinda si privesc insistent, nu pot patrunde adanc, dincolo, nu pot vedea prin ei. Sunt doua ziduri. Sunt creste muntoase, ca astea in mijlocul carora traiesc retrasa. Si daca nici eu nu pot sa vad dincolo de proprii-mi irisi, sa am pretentii de la altii? De aceea poate nu ma prea priveste nimeni in ochi. Iar mie imi place nespus sa intru in adancul unora… E poate din cauza pleoapelor, care atarna de-o parte si de alta, ca pieile batranilor osteniti. Buze crapate. Sunt un copil. Uita-te la mine! Doar ca nu mai are cine sa imi impleteasca cozile. Si atunci bag mainile in par, il rasucesc, il incatusez intr-o stransoare dureroasa si-mi las acest ciucure sa-mi gadile ceafa. Jumatate de ora, jumatate de cafea. Zece minute apa, cand rece, cand fierbinte, tasneste pe pielea mea goala. Stropi divini, imbalsamatori, sub care ma strang infrigurata de temeri, le las sa iasa afara, le plang, le gem incet, cat sa le aud doar eu. Un tremur interior imi zgaltaie carnea, dintii imi clantane. Nu imi e frig. Sunt doar goala, fara aparare, fara scut, imi curat trupul, il ung cu arome de piersica sau orhidee, lichide vascoase pe epiderma. De cateva ori pe an, niste lacrimi se amesteca printre siroaiele apei ce mi se scurge din par pana in barba. De-acolo le adun cu mana si le zvarl prin aer, intr-un gest de lepadare. Bleah! Cealalta jumatate de ora, a doua jumatate de cafea si fixarea unui machiaj, fiindca, asa e, cu totii jucam in piese de teatru si inainte de a pasi pe scene, ne pregatim personajul. Sorb. Citesc pe fuga titluri sau intro-uri asupra carora voi reveni fiindca merita! ”Mai tarziu, citesc asta mai tarziu.” De cele mai multe ori nu citesc nimic. Am o fata draguta. Mult prea draguta, daca o pui in oglinda cu restul din mine. Comuna, daca o pui in linie cu alte fete, luate la intamplare. Urata, daca am face selectie pentru un concurs de miss. Miss whatever.

Si trag un fum. Privesc in fata, spre scaunul acum gol, din celalalt capat al mesei. Privesc prin materie, nu ajung sa ating scaunl ala, nu ajung pana in capatul mesei. M-am oprit undeva la mijloc. O parte din sufletul meu m-a parasit odata cu fumul filtrat- expirat si plutesc la treizeci de centimetri deasupra blatului, intre doua scaune de birou. Pe unul e corpul meu viu, pe celalalt nimeni. Levitez intre mine si nimeni iar la urmatoarea gura de cafea imi vin in cap. E o voce rece, grava, ce se mai baga in seama cu mine, cateodata: ”Oricat de mult ti-ai dori ca acel scaun sa fie ocupat, vei ramane mereu singura la aceasta masa.”

Mai taci! Stiu. Partea buna sa fie faptul ca oricand pot alege oricare dintre cele doua scaune?

La cinci patruzeci a.m. am trenul. E cinci si zece. La cinci si cincisprezece voi iesi pe usa. Imi ia maxim cincisprezece minute sa ajung in gara. Imi ia cinci minute sa cumpar biletul. Si cinci minute sa trec prin pasaj, sa urc scarile, pana pe peronul de la linia trei – de ce nu folosesc linia unu, daca e libera mereu? Deschid primul vagon ce imi apare in cale si probabil ca voi ramane in el pana la capat. Dorm sigur pana la Bucuresti. E intuneric afara. La Bucuresti cobor, am timp de cafeaua aia cu lapte pe care o beau de optsprezece ani incoace, cand ajung in gara mare a capitelei. Nici nu imi mai place ca acum zece – cincisprezece ani. Dar e o legatura pe care nu vreau sa o rup. Apoi chiar in fata mea va gara celalat tren, ma voi indrepta lenes spre el, incurcand calatorii care se grabesc sa prinda locurile ce le sunt rezervate doar lor, care alearga in zig zag fiindca graba e ceva ce ii conduce zilnic si poate si in somn, nu doar cand sunt treji. Poate voi fuma o tigare, in fata usii, urmarind controlorul si steagul lui, a carui culoare nu o retin, verde sau rosie… Si o suta cincizeci de minute privesc pe geam, mlastini, apoi campuri de care mi-e dor. Nu tocmai de acelea mi-e dor, insa campiile seamana intre ele. Si cand trec cele doua brate ale fluviului, ma gadila pieptul, chiar in mijloc, sub coaste. Si privesc in stanga, cu jind, la dus. In dreapta, la intors. Departe, in zare, cat tine apa, curg pe langa malurile ei, pana acasa. Unde nu am mai trecut de mult, dar e o legatura pe care nu vreau sa o rup.

Si dintr-o data, Dobrogea isi deschide bratele primitoare. Imbratisarile ei sunt calde, indiferent de vreme. Dobrogea ascunde secrete. Dobrogea are o vraja si taramul asta e fermecat. Dupa ce trec apele, farmecele acestui pamant plutesc in aer, intra prin garniturile trenului si imi invadeaza narile, pana creierul meu amorteste si baigui in gand ”Ce compozitie chimica o fi si asta?”… Abracadabra! Dobrogea are ceruri apoase ce se varsa in mare, pamanturi verzi sau uscative si vii sub care, in fapt, e o plaja imensa, nisip cat cuprinde pana la tarmuri, pana la falezele pe care le strabat cu pasii, desculta sau in bocanci de munte. Dobrogea e ca o mama cu multi copii, careia ii plange sufletul dupa cei rataciti si ii primeste pe langa poalele ei.

O suta cincizeci de minute, pana la douasprezece fix. Indiferent de scurgerea secundelor, niciodata nu pierd acest tren. Probabil ca este o legatura…