Imi lipseste. Nu imi dau seama cum sau cat de mult, dar prezenta lui, cu care incepusem sa ma delectez, a lasat un hau negru si nici nu il pot umple, nici nu il pot traversa. Sa fi urmat cursuri de alpinism, tot nu m-as fi simt in stare sa ajung pe partea cealalta a gropii cascate in fata mea. Tudor cred ca isi vede linistit de viata lui, alaturi de o femeie pe care nu am vazut-o niciodata in realitate, doar in cateva poze postate in albumele de pe facebook. E frumoasa, rade mult. De ar fi putut, as fi fost multumita sa il pot imparti, fiindca eu nu am nevoie de un adapost, ci de ceea ce el e in esenta: un om de stiinta. Perspectiva lui de a analiza materia, antimateria, in ansamblu ori in mici detalii, ma ajuta sa pot intelege aspecte pe care mintea mea, mult prea libertina si nestatornica nu reuseste sa le prinda din fuga cu care m-am obisnuit sa trec prin viata, zi de zi. In semiintuneric, Tudor aparea cu faclii si peretii pesterii de unde incercam sa ies la lumina, isi dezvaluiau formele. Aveam nevoie de el sa urmez calea fara sa bajbai, insa el nu a inteles.
Stiu ca intr-o zi va reveni in fata casei mele, va bate la usa si ii voi deschide. La prima vedere nu ar urma sa ne spunem mare lucru si l-as lasa sa intre.
Dar pana atunci…
Urmez studiile universitare si ma simt izolata, inconjurata de tinerii mei colegi ce nu s-au desprins inca din bratele lui Eminescu. Coaja oului din care au eclozat nu s-a detasat total de puful aripilor lor si va mai trece o vreme pana vor indrazni sa incerce zborul. Ei ma cred de-a lor, tenul meu ii inseala, statura mignona. Si le par introvertita, posibil, fiindca nu rostesc prea multe cand jucam biliard si bem mochaccino, cappuccino in ferestrele dintre seminarii, in Leu. Dar ce sa aleg sa le spun eu?
luciabordeianu 
Lasă un comentariu