De peste cincisprezece ani nu am mai trimis scrisori. Atunci luam foi albe si stiloul, il incarcam cu cerneala din calimara si incepeam sa insir randuri, randuri, aplecate inspre dreapta, rotunde, literele: ”Dear…”. Apoi alegeam un plic, strangeam cu grija paginile, le impingeam usor inauntru, imaginandu-mi cum la sfarsit de saptamana, peste Atlantic, alte maini vor rupe impaturitura cu nerabdare, cautand curioase ravasul.
Mi-am facut un ceai de plante culese din gradina, uscate in casa si adunate in borcane, pe categorii. E de menta si musetel, cu doua lingurite de miere de salcam. Lingurita metalica ramane in cana fierbinte si atunci cand sorb licoarea, imi impunge usor pometii. Mereu le uit inauntru, in cani fierbinti cu cafea, cu ceai. Privesc tastatura si pagina alba, goala, deschisa dupa click stanga pe compose. Ma gandesc la mainile care, poate chiar in aceasta noapte, vor deschide cu nerabdare scrisoarea mea, apasand click stanga pe inbox. Ma gandesc ca imi placeau foile albe si cerneala…Tastez.
Bucuresti, 4 octombrie 2016
Dragul meu prieten,
uite cum naravul de a desface firul in patru ma impinge sa incep cu cercetarea acestor prime trei cuvinte: dragul, meu si prieten. Dragul reprezinta acum o certitudine. La inceput a fost presentiment.
In clipa cand ai aparut pe usa aceea si ai ramas aproape lipit de ea, dupa ce s-a inchis in urma ta, nestiind ce ar fi trebuit sa faci, sa ne privesti, sa ne saluti sau sa taci, asteptand linistit ca degetul aratator al doamnei micute, cu trasaturi incruntate sub parul grizonat, sa iti indice spatiul predestinat din spatele clasei, locul unde ma aflam eu, am simtit ca imi vei fi drag. Stateai acolo, in fata noastra si, desi stiai ca zeci de ochi te priveau uimiti, tu nu te miscai. Si oricat mi-as fi dorit sa te intorci catre noi, nu ai facut-o. Parca nu existam.
Cu doar un moment inainte de tine, cei trei pereti si ferestrele desenate cu vitralii, pe care se prelingea lenes soarele unei zile de toamna, cum a fost si ziua de azi, ma strangeau ca un corset. Tavanul ma apasa peste tample si nici unul dintre noi toti nu auzea vreun suflu in jur, pe langa glasul ascutit al doamnei grizonate, sunet ce ne sfasia auzul. Cu puterea a doi ochi mici, sfredelitori, ne ingheta sufletele. Martirule! Ne-ai eliberat din tortura orei de romana si cateva minute arsenalul verbal, substantival, adjectival, adverbial, prepozitional, pronominal, conjunctional, interjectional, cu care aveam sa ne obisnuim in urmatorii ani, pe care urma sa il domolim sub vraja mintilor noastre si sa ii inmuiam fierul in focul inimilor, s-a napustit asupra trupului tau ce doar parea firav. Nu te-ai clintit, insa ti-am zarit obrajii rosii, ascunsi printre suvitele de par blond, care-ti ajungeau, drept, pana la umeri. Si neplecat ai intrat pe randul meu, veneai catre mine, mai sigur si mai singur decat oricare dintre noi. Si ochii caprui iti ardeau umezi. Eu i-am vazut. Tu stii?
Te-ai asezat in dreapta mea, pe malul celalat al culoarului si intre noi se scurgeau, in fiecare ora, pasi scrutatori de profesori. De-aproape te puteam ocroti.
Astazi a devenit certitudine. Ai ramas drag si prieten, totusi nu doar al meu. Te impart cu intreaga lume si cu timpul.
…
Elisa
Send.
Reply.
Genova, 4 octombrie 2016
Draga mea prietena,
observ cuvintele tale, care imbraca in conotatii mult prea pretioase cea mai banala intamplare. Detii o bagheta magica sub care dovlecii se transforma in calesti si sobolanii in garzi imparatesti? Eu sunt tot cenusar si nu am vrut niciodata sa ajung rege intr-un palat.
Dar ma intreb… iti mai plac inca florile de camp?
al tau drag prieten,
Ian
Send.
luciabordeianu 
Lasă un comentariu