Probabil traversez una dintre cele mai romantice perioade ale vietii mele. Nu ma refer la legaturi de iubire. Intre noi fiind vorba, le evit, cred eu, cu maiestria unui toreador. La nevoie, ucid. In mine sau in cel din fata mea, implant cutite cu lame lungi, ascutite. Le sterg de maneca si plec mai departe. Uneori privesc in urma omul. El ramane in viata, in viata lui, deci nu pot fi acuzata de crime. Si criminalii pot visa, pot trai linistiti intr-o lumea a lor. Si vulturii pot plana, pierduti deasupra norilor. Si vulturii se rotesc. Macar o data in viata se mutileaza pentru a supravietui.
Este aceasta o vreme a visarii si a iubirii fara tinte precise. Iubesc oamenii care dau peste mine pe strada, oprindu-ma o secunda in acel loc. O secunda cand acel loc merita fotografiat si arhivat in gand. Mai tarziu, gandul se va transforma in cuvant. Iubesc fetele deformate de timp, ale cladirilor batrane si oglinzile de geamuri ale celor noi, in care eu si batrana ne privim trupurile reflectate, in tacere. O alta perspectiva. Trag cu placere aerul combinat cu compusi chimici nocivi, o otrava ce imi aminteste ca intr-o zi voi muri. Dar ziua aceea e departe si ma gandesc ca, atat cat traiesc aici, trebuie sa trag pe nas cat pot, din tot ce se iveste imprejur. Fiecare iz, parfum, putoare, aduce o poveste. In urma lor se afla fiinte pe care le descoperi. Daca te opresti putin din drum sa observi, daca un strain grabit te loveste din mers peste umar, facandu-te sa te rotesti in loc, precum vulturii.
Este toamna si stau cu bratele rastignite pe spatarul din lemn prelucrat al unei banci in Cismigiu. Cis mi giu. Cum suna ca un cantec… Ritmuri. Bat ritmul meu cu degetele, ca si cum as avea de o parte si de cealalta cate o masina de scris. Sub pleoape trec de pe un rand pe altul, literele se imprima pe retinele mele transparente. Banca e retrasa, nu vine nimeni si nu am nevoie de altceva mai mult decat de spectacolul naturii. Iubesc zilele acestea triste sau care intristeaza. Din mijlocul lor m-am nascut eu, exact cand multe din jur mor sau adorm sau amortesc. Secretul ar fi ca rasare viata din fiecare moarte…
Hai, hai! Revino pe Pamant, Elisa! Si daca nu vreau? E minunat aici, deasupra norilor! Apar varfuri de munti, inzapezite, zaresc oceane si deserturi. Plutesc…
Probabil traversez una dintre cele mai romantice perioade ale vietii mele. Nu castig atati bani cat sa imi permit rasfaturi culinare. Dar nu le doresc! Nu mi-ar satisface nici o pofta, nici macar una strict gastronomica. Castig atat de putin incat nu imi lipseste nimic. Dar daca as dori ceva anume, s-ar materializa sub puterea unui miracol. Nu am prieteni. Telefonul personal imi suna atat de rar, incat existenta lui, ca mijloc de comunicare, imi este aproape insesizabila. Totusi, cand suna, dincolo e cineva important cu adevarat. Noptile imi sunt umplute cu vise. Visez orice de pe lumea asta. Sunt aici cu voi sau pe un continent peste un ocean. Trec pe strazi, pe langa cladiri-oglinzi ce se ridica in cer si parca norii sunt mai aproape, pe mai multe etaje. Urc si cobor trepte de piatra, pe strazi inguste – labirint, intr-un oras cu totul si cu totul albastru. Alteori visez din alte lumi.
Temerile mele sunt, insa mai putine ca ale tale, care te feresti sa visezi, care nu vezi vulturii planand, dincolo de nori. Temerile mele, iubirile mele.
luciabordeianu 
Lasă un comentariu